Biserica mănăstirii din Curtea de Argeş
S-a scris mult despre biserica mănăstirii din Curtea de Argeş, ca şi despre Neagoe Basarab, voievodul (1512-1521) care a comandat-o şi care a adus meşteri din Constantinopol sau Edirne pentru a o realiza, pe Dobromir din Tîrgovişte pentru a o zugrăvi şi pe mai marii Bisericii ortodoxe pentru a o consacra (1517).
De la Gavril Protul, martor direct al tîrnosirii bisericii, la cronicari şi călători, toţi îşi manifestă admiraţia faţă de biserică şi comanditarul ei domnesc. Descrierea făcută de cronicarul Radu Popescu mi se pare dintre cele mai semnificative: „... mănăstirea den Curtea de Argeş; care potrivă nu avea în toată lumea, mi să pare, în meşteşugul lucrurilor ce să văd, pe den afară de piatră cioplită peste tot, şi cu flori săpate peste toate pietrile şi toată biserica; ce sînt atîtea sute dă flori cît nu să află doao flori să se asemene una cu alta. În scurte cuvinte, în lume nu se află alta ca aceasta: fericit cel ce au făcut-o, fericiţi cei ce au lucrat-o: vrednici sunt de laudă. Dentr-această zidire să cunoaşte acest Neagoe-vodă că au fost cu frica lui Dumnezeu; că nu şi-au cruţat avuţiia, ci o au cheltuit întru slava lui Dumnezeu, făcînd această mănăstire cu mare chieltuială. Alta, să cunoaşte că au fost şi om înţelept, şi după lucrul mănăstirii; că toate cîte au făcut acolo, sîntu cu bună rînduială: cine va merge să vază să va mira“.
În fapt, biserica mănăstirii din Curtea de Argeş are calitatea de a fi singurul monument al arhitecturii româneşti care s-a bucurat şi se bucură încă de o popularitate de excepţie.
De la cronicarii care îi acordă o atenţie deosebită – nici o altă biserică nu beneficiază de descrieri asemănătoare –, la domnitorii de după Neagoe, care văd în ea un prototip al bisericii-necropolă voievodală, al unui Saint-Denis românesc pe care îl multiplică pînă la începutul secolului al XVIII-lea, toţi recunosc în biserica mănăstirii Argeşului un simbol al istoriei noastre. Bogata şi neobişnuita ei decoraţie în piatră, ca şi asocierea ei cu legenda Meşterului Manole au făcut din ea un edificiu exemplar al istoriei româneşti: de la istorici pînă la oamenii simpli, toţi o „recunosc“ ca purtătoare de simbol. Ea se numără, de altfel, printre puţinele edificii care sînt prezentate – alături de comanditarul său – în manualele şcolare.
În epoca modernă, biserica a fost din nou cap de afiş atunci cînd arhitectura ei i-a inspirat pe arhitecţii pavilioanelor româneşti de la Expoziţiile Internaţionale de la Paris din 1867 şi 1900. Şi atunci cînd Carol I a decis că ea va fi locul de înhumare pentru membrii familiei regale.
Restaurarea făcută de către arhitectul francez André Lecomte du Noüy în anii 1875-1887 a pus-o din nou în discuţie, de data asta printre specialişti ai domeniului.
Şi iată, acum a revenit în atenţie datorită expoziţiei ce s-a deschis pe 6 decembrie 2012 la Muzeul Naţional de Artă al României, „Mărturii. Frescele Mănăstirii Argeşului“, organizată de Secţia de Artă Veche Românească. Curatori: Emanuela Cernea şi Lucreţia Pătrăşcanu.
Expoziţia reuneşte, în premieră, 31 din cele 35 de fragmente de frescă care s-au păstrat pînă astăzi din ansamblul decoraţiei murale al bisericii Mănăstirii Argeşului. Atribuite zugravului Dobromir din Tîrgovişte şi echipei sale care finalizează pictura în 1526, frescele au fost extrase în 1882, în contextul restaurării bisericii, coordonată de arhitectul francez André Lecomte du Noüy. Împreună cu frescele – restaurate de nume de rezonanţă ale domeniului –, sînt expuse şi alte piese de patrimoniu direct legate de construirea şi restaurarea bisericii. Alături de cele două entuziaste doamne-curator a lucrat un număr mare de persoane; împreună au reuşit să transforme expoziţia într-un eveniment. S-a adăugat astfel încă o pagină la faima bisericii mănăstirii Argeşului.
Şi, veste bună, expoziţia e deschisă pînă în 26 mai 2013. Mergeţi, merită! Şi cumpăraţi şi catalogul, e remarcabil!
Anca Brătuleanu este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.
Foto: H. Moldovan