Benisch, Magheru ş.a.

Ar trebui să încep cu o erată: nu o greşeală de tipar, ci o greşeală a mea. Îmi aminteam că am văzut pe un plan din 1895 trei case, situate pe strada Christian Tell, avînd numele arhitectului pe care nu l-am citit bine: O. Bonis. Rectificarea o pot face acum, fiindcă am primit, între timp, frumoasa carte a dlui Horia Moldovan – Johann Schlatter. Cultură occidentală şi arhitectură românească (1831-1866), despre care cititorii acestei rubrici trebuie neapărat să afle. Vorbind de colaboratorii de care a fost ajutat Schlatter în opera sa de constructor sau restaurator în Principatul Valahiei, autorul îl menţionează pe austriacul Karl Benisch (1822-1896) şi adaugă: „A avut un fiu, Oscar Benisch (1866-1925), de asemenea arhitect, activitatea acestuia fiindu-ne puţin cunoscută.“ Lui Oscar, aşadar, i se datorează numerele 16 (A şi B), care există din ultimii ani ai secolului al XIX-lea şi pe care un proiect devastator le condamnă la demolare sau la o alterare foarte agresivă. Casei cu nr. 16A i s-a mai spus şi Vila Patzelt, informaţie comunicată de doamna Silvia Colfescu, dar nu ştiu cînd a locuit acolo acea familie austriacă: probabil după 1915, cînd moare Alexandru I. Ghika, pictorul poreclit „Rapineau“ pe care-l vedea acolo, în copilăria ei, Georgette Lerescu. Acum, prin acoperiş se vede lumina şi, dacă se instalează aurolaci, ca mîine, un incendiu poate izbucni, aşa cum s-a mai întîmplat odată.

În cu totul altă zonă a oraşului, peste drum de Liceul Cantemir, se găseşte o casă asupra căreia sînt dator să atrag atenţia. Nr. 69 de pe strada Viitorului se înscrie într-un şir de clădiri databile, toate, din acelaşi sfîrşit de veac; pînă la colţul cu strada Eminescu mai sînt două sau trei, destul de modeste şi scunde, cărora numai stucatura din partea superioară a faţadei le indică vîrsta. Ascunsă între copaci, casa de la nr. 69 are parter, etaj şi mansardă. Semeţia turnuleţului acoperit cu tablă, amintind de intrarea în casa Lipatti din Bdul Lascar Catargiu – dar aceea este de Berindei –, contrastează cu starea dărăpănată a clădirii: cu tencuiala jupuită, cu ferestre plesnite, ca şi cum ar fi pe cale de a fi părăsită. În curte, o maşină – abandonată şi ea –, saci de moloz, gardul rupt şi peticit cu scînduri. Ca de atîtea alte ori, decăderea au adus-o locatarii, de la care s-a întins în jurul lor ca o pecingine. Un coleg din redacţia noastră, care trece zilnic prin faţa casei, crede că se pregăteşte demolarea.  

Acolo a fost locuinţa unor descendenţi ai generalului Magheru. Mătuşa mea, Liana-Coralia Bogdan, văduva magistratului Ovidiu Bogdan, era născută Magheru şi, pentru ea, aceea era casa părintească. Se mutase într-un bloc de pe Calea 13 Septembrie şi, înainte să moară, mă rugase să intervin ca vechea casă în care ea şi un frate al ei îşi trăiseră copilăria să fie înscrisă ca monument istoric. Mărturisesc că atunci, prin anii ’90, încă nu-mi trecea prin gînd că toate clădirile din vremea lui Carol I ar avea nevoie de acest certificat pentru a fi salvate de distrugere. Cînd văd ce se întîmplă, mi-e ruşine că n-am luat precauţia de a le clasa cu sutele.  

Nu vreau să-mi pun întrebarea dacă oraşul pe care-l pierdem era frumos. El era adevărat. Alt adevăr decît cel la care sîntem martori, dar despre ceea ce se înghesuie în locul său am dreptul să spun că nu-mi place, tocmai fiindcă arată ce devine, cine ştie pentru cîtă vreme, societatea românească. Fenomenul acestei substituiri apare evident în alt „loc de memorie“, la Bellu. Cimitirul a început să fie presărat cu morminte noi în locul celor vechi. Cavouri enorme, ca nişte temple, purtînd nume necunoscute, se ridică ici şi colo. Sînt probabil ale unora dintre îmbogăţiţii cei mai recenţi. Comparînd cu cavourile de odinioară, ale unor familii boiereşti, din care numai vreo două-trei seamănă cu nişte fortăreţe, îmi vine să cred că năzuinţa de a-şi manifesta, chiar acolo, poziţia socială proeminentă, a crescut în aceeaşi măsură în care au scăzut cultura şi credinţa religioasă.

De altfel, mutările pe harta cimitirului corespund mişcărilor politice. Altădată, monumentul juristului Grigore Geamănu, fost secretar al Consiliului de Stat, şi-a făcut apariţia între morminte boiereşti (un lot Manu, dacă ţin bine minte). Apoi, după evacuarea „eroilor“ din mausoleul comunist, l-am descoperit pe Gheorghiu-Dej refugiat în Cimitirul Militar, iar Ion Gheorghe Maurer, care a supravieţuit Revoluţiei, a fost primit discret în parcela rezervată academicienilor (avea acest titlu din 1955!).  

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

Foto: L. Muntean