"Băile Herculane" (I)
Nu m-am mai gîndit la Herculane în ultima vreme. De curînd am aflat că primarul localităţii a comandat un proiect pentru refacerea parcului central, cel din faţa fostului Cazinou.
Şi mi-am amintit de ultima vizită făcută la Herculane, în 2004. M-am întîlnit acolo cu un prieten englez, istoric de artă, al cărui domeniu de studiu este secolul al XIX-lea în Europa centrală şi de est. Cu alte cuvinte, ne-am dus ştiind din cărţi ce urma să vedem. Sau crezînd că ştim.
Nimic mai fals! Nici o carte nu ne pregătise pentru ce aveam să trăim din plin în cele 16 ore ale unei zile frumoase de septembrie. Ar fi trebuit să fie decorul unui film făcut de Tarkovski împreună cu Kusturica, asta în cazul în care aşa ceva s-ar fi putut întîmpla. Oricum, şi fără ei, am rîs cu lacrimi care tindeau să se transforme în plîns, m-am simţit umilită şi pe alocuri disperată, pierdută şi desprinsă de lume şi, totodată, solidară cu cei care – de nevoie şi în condiţii indescriptibile – îşi „făceau cura“ la Herculane. Şi ruşinată. Fiindcă vedeam totul împreună cu un străin, extrem de atent la toate detaliile de arhitectură şi de viaţă.
Mă simţeam nefericită fiindcă domnul venit de la Edinburgh să admire localitatea care făcea – alături de Karlovy Vari şi Marienbad – faima staţiunilor balneare din Europa centrală, nu vedea decît ruine şi ruine în devenire, tencuieli coşcovite, cîrpeli ucigătoare de orice identitate, termopane „de policlinică“ (cum le numeşte fiul meu pe cele înrămate cu PVC alb) acolo unde se „restaurase“ cîte o clădire; Hotelul Cerna – cel construit în perioada interbelică – cu faţada proaspăt vopsită în culorile drapelului naţional; un altul, monument istoric şi el, cu faţada semiîmbrăcată în faianţă neagră, de baie. O vizită „privată“, organizată cu bunăvoinţa plătită a unui localnic, ne-a lăsat să vedem interiorul cu detalii splendide ale „artei 1900“, cele care scăpaseră de elanul colectorilor de metale, ale Hotelului Dacia. Şi tot acolo, o frumoasă scară de marmură era „înviorată“ de vegetaţia care pătrundea năvalnic prin foste ferestre; camere cărora alţi „colecţionari“ le extrăseseră parchetul. Păstrate ca prin minune, unele elemente decorative, basoreliefuri, pasajul acoperit de peste Cerna, susţinut de elegante coloane de fontă, împreună cu tamburul cilindric decorat cu pictură amintitoare a frescelor de la Herculaneum, din Italia, mai sugerau cîte ceva din farmecul atît de lăudat al localităţii. Ca şi spectaculosul decor natural al Văii Cernei, domnind triumfător peste „adunătura de şandramale“, cum ar numi-o probabil doamna Alexandra Baciu. Da, articolul său din Dilema veche se suprapune perfect nu numai peste conturul României: la scară mai mică, Herculane se încadrează temeinic în atributele fundamentale ale şandramalei naţionale.
La toate astea şi la multe altele văzute şi simţite acum şapte ani – şi despre care nu voi scrie fiindcă, sincer, mi-e greu – m-am gîndit cînd am aflat de iniţiativa primarului din Herculane. Ca şi la studiile făcute acum cîţiva ani de Institutul Naţional al Monumentelor Istorice împreună cu URBANPROIECT, ambele institute naţionale şi guvernamentale. Ca şi la anii mulţi pe care colega mea, arhitecta Daniela Enescu, i-a consacrat studiului staţiunilor balneare din România, la simpozioanele organizate cu elan şi uriaşe eforturi de aceeaşi persoană, în dorinţa şi speranţa de a atrage atenţia asupra felului în care o intervenţie inteligentă şi profesionist condusă ar putea să readucă, în peisajul românesc (şi european), valorile încă recuperabile ale unui loc de excepţie.
M-am mai gîndit şi la doamna Mona Muscă, cea care, ca ministru al Culturii, intenţiona să pună pe masa CSAT-ului cîteva astfel de zone din ţară, socotind că prevenirea dispariţiei lor de pe hartă ar fi un subiect vrednic de inclus între cele ale siguranţei naţionale. Şi cred că domnul primar, plin de bune intenţii, aşa cum aud, s-ar putea folosi de toate astea şi ar putea să facă din proiectul parcului doar o primă etapă a unei intervenţii de amploare, care ar fi capabilă să ne redea nu numai staţiunea Herculane în toată splendoarea ei, ci şi speranţa.
Anca Brătuleanu este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.
Foto: A. Brătuleanu