Babilonul României
Ion Codru Drăguşanu? Nimeni n-a auzit de el. Cartea lui, singura lui carte, a apărut în 1865 la Sibiu şi, după ediţiile din 1910 şi 1942, datorate lui N. Iorga şi lui Şerban Cioculescu, a mai fost doar o dată pusă în circulaţie, sub îngrijirea lui Romul Munteanu, cu o introducere foarte consistentă. De atunci, din 1956, dacă nu mă înşel – nimic. Aici, unde am mai spicuit de cîteva ori din impresiile scriitorilor noştri despre Bucureşti, sau din însemnările de călătorie ale unor oaspeţi de peste hotare, acest autor pe nedrept uitat trebuie să-şi găsească locul: de peste munţi a venit, din părţile Făgăraşului, cînd Ardealul lui era al împăratului Austriei, iar jurnalul său, care se va întinde pe nouă ani, prin Europa întreagă, este o operă literară de mare valoare. Nu numai fiindcă a fost scris într-o vreme în care puţini români văzuseră atîtea ţări străine, ci pentru inteligenţa zîmbitoare, pentru agerul spirit de observaţie, pentru discernămîntul răspicat, pentru cultura clasică, lipsită de pedantism. Cine nu-l cunoaşte pe Codru Drăguşanu a pierdut plăcerea de a întîlni un umor original, a cărui obîrşie ţărănească se afirma fără sfială. Crucea de pe mormîntul de la Sibiu, de lîngă Biserica din Groapă, păstrează amintirea unui mare spirit românesc.
Povestirea călătoriilor sale a luat forma unor scrisori fictive, sub titlul Peregrinul transilvan. Sosind la Bucureşti, primul oraş mare pe care-l vedea la vîrsta de 21 de ani, scrie: ,,Iacă-mă în Babilonul României“, un fel de a-şi mărturisi uimirea faţă de varietatea de limbi, costume şi moravuri care l-au întîmpinat. Priveliştea la care se opreşte drumeţul: „Bucureştii sînt întinşi ca o plăcintă în distanţă nemăsurată, pre ambe malurile Dîmboviţei ale cărei unde dulci sînt limpezi ca braga, un terci de făină de mei fermentat, beutură naţională urbană, foarte săţioasă.“ Despre acest peisaj pe care-l străbat zi şi noapte trăsurile, fie prin nesfîrşite noroaie, fie prin valuri de praf: „Stradele Bucureştilor se cheamă poduri, căci oarecînd era podite cu lemn, dară acum se pardosesc cu piatră adusă cu mare greutate de la munte.“ Ce ar fi de adăugat „despre curiozităţile cetăţei Bucureştii“? Numai atît: „că cel mai frumos monument arhitectonic, Turnul Colţii, construit de suezii lui Carol XII, e ruinat de cutremur şcel din 1804ţ, că în Bucureşti nu e nici o piaţă publică frumoasă, că lîngă cele mai pompoase palaţe stau nişte vizuine greţoase, apoi în mijloc are grădina Cişmegiul“, unde nu se găseşte decît ,,un lac de broaşte şi lipitori.“ E drept că sîntem în 1837... Cel mult, a apreciat aici ieftinătatea alimentelor.
Bineînţeles, cînd Codru Drăguşanu ajunge la Viena, gîndul îi revine la oraşul din care plecase, cu aceeaşi judecată critică: „Vindobona şi Bucureştii! O, ce diferenţă între este două cetăţi! Ştii ca între Dumbravă şi Tufele Mierei... Bucureştii împregiuraţi de sate meschine custînd den colibe şi bordeie pînă lîngă barierele sale e fireşte cetate frumoasă, dară lîngă Vindobona, ba numai lîngă Pesta sau Temişoara, ar face figură de sat.“
Faţă de lumea rurală nu simte dispreţ, ci mustrarea lui se îndreaptă către o situaţie socială a cărei injustiţie îl impresionează: „Aspectul dezolator al satelor române nu ţi-l mai descriu. Ţi se sfîşie inima văzînd într-o ţară aşa de bună cum e România viţa umană în stare aşa de mizeră.“ În sufletul lui fierbea chiar un resentiment contra vieţii urbane: „Altmintre e cu cetăţianul. El şede înghesuit între ziduri, se îmbată de putoarea fabricilor unde e ocupat, se îneacă de pulberea stradelor strîmte şi lipsite de aer curat. E şi ceva cultivat în şcoală, căci cere întreprinderea lui ca neapărat să fie.“ Realitatea pe care ardeleanul a observat-o aici, la ţară, era aceea pe care a încercat Cuza s-o remedieze cu reforma sa: „Numai pre supt munţi se află proprietăţi mărunte, ca la noi, încolo sînt numai moşii monstruoase de mari, mai tot deşarte de locuitori.“ Acea îndreptare căreia i se simte nevoia, ,,anevoie se va împlini în România, cu cultura în stare de crisalide, unde şi românul, care den domni ce i-au fost străbunii ajunse a fi ca şi simbolul servituţei, atît e dedat cu jugul, părăseşte aratrul de teroarea arendatorilor.“ Adică ţăranii, ca să scape de arendaşi, se refugiau la oraş. Un economist ar recunoaşte împrejurări din trecut sau din prezent.
Şi încă una, în legătură cu ţiganii, despre care se vorbeşte mai mult zilele astea. Ce n-a ştiut regele Cioabă este că funcţia pe care şi-o asumase avea pe vremuri şi un rol ca instituţie de stat: „Supremul voievod al ţiganilor e deodată şi inspector general al închisorilor din Principat.“ Sedentarizarea nomazilor se datorează politicii de omogenizare a populaţiei: ,,Zisei că aici se află ţigani vagabonzi, va să zică liberi; cam aşa au fost, dară iacă statul au decis să aservească şi pre aceştia, straformîndu-i în coloni aşezaţi pre moşii boiereşti.“
Cîte şi mai cîte ar mai fi de ales din observaţiile acestui om care s-a oprit în pragul societăţii noastre moderne!
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.