Aşa nu!
Spuneţi, vă rog, dacă imaginea alăturată vă sugerează intrarea într-o mănăstire? Şi, încă, una dintre cele mai importante şi vechi mănăstiri româneşti, declarată monument istoric de categoria A, adică „de interes naţional“, conform legii în vigoare. Ei bine, chiar dacă nu e de crezut, aceasta era, acum cîţiva ani, imaginea de la intrarea în mănăstirea Cotmeana, încadrată în Lista Monumentelor Istorice, la poziţia AG-II-a-A-13622.
Cum se poate vedea, aici şi-au găsit locul cel mai potrivit stîlpul pentru susţinerea cablurilor electrice şi o cabină telefonică; un gard din piatră şi lemn, făcut după gustul meşterului, înconjoară, spre stradă, frumosul zid de piatră al mănăstirii, făcîndu-l să nu mai conteze. O poartă urîtă completează tabloul. Fotografii recente arată că lucrurile nu s-au schimbat în bine.
La vremea cînd, înainte de 1990, am vizitat pentru prima dată mănăstirea Cotmeana, ea era compusă din zidul de incintă, cu turn de poartă. În centru se afla biserica, splendidă construcţie ridicată de Mircea cel Bătrîn în 1387-1389, după modelul bisericilor bizantine de mici dimensiuni. Un pridvor închis, construit în vremea lui Constantin Brâncoveanu (1711), completa edificiul. Fără îndoială, contrastul între zidurile simple şi sobre ale incintei şi arhitectura elaborată a bisericii o punea pe aceasta din urmă în valoare cum nu se poate mai bine. Aşa plănuiseră restauratorii anilor ’50 şi, mai apoi, cei din anii ’70, iar efectul era pe măsura eforturilor lor.
După 1990, s-a propus ca mănăstirea – pînă atunci doar un monument istoric, fără viaţă monahală – să fie din nou utilizată conform funcţiei sale iniţiale. La Comisia Naţională a Monumentelor Istorice a fost adus spre aprobare un proiect de completare cu chilii a laturii de nord a incintei, la care se adăugau un paraclis, o trapeză şi alte construcţii necesare traiului călugărilor. Proiectul a fost discutat şi s-a dat aviz pentru noile edificii, cu condiţia restaurării bisericii lui Mircea cel Bătrîn. Pînă aici, totul pare în regulă.
Doar că, de la intenţiile declarate la fapte, distanţa poate fi foarte mare. E cazul şi la Cotmeana. Accentul a fost pus pe ridicarea noilor construcţii, cît mai ample cu putinţă, fără să ţină cont de relaţia cu biserica. De altfel, aceasta nu a mai fost restaurată şi este rareori folosită: pentru slujbe este utilizat paraclisul, la care se intră din exteriorul incintei; nici măcar nu se trece pe lîngă biserica veche, pentru a afla că ea există. Adică, în loc ca noile construcţii şi utilizarea lor să fie subordonate bisericii monument istoric, ele o neglijează şi – într-un fel – îi întorc spatele. Ai impresia, la Cotmeana, că oamenii nu-şi doresc vechile clădiri. Fiindcă – aşa cum spuneam la începutul articolului – nici zidurile incintei iniţiale, nici vechea intrare nu se mai văd: ele sînt ascunse în spatele unui gard şi a porţii spre paraclis, dizgraţioase intervenţii care sînt departe de a avea ceva comun cu o arhitectură de calitate.
În momentul în care am făcut fotografia intrării, am sperat că lucrurile se vor schimba. Mai credeam că organismele responsabile cu viaţa monumentelor istorice se vor apleca şi asupra mănăstirii Cotmeana; sau că sesizarea acestora va conduce la oprirea unor intervenţii neavenite sau chiar – aşa cum era cazul – la desfiinţarea lor. Mă gîndeam că vizibila deteriorare a ceea ce constituie monumentul istoric de la Cotmeana va determina o luare de poziţie a forurilor competente. Astăzi, nu mai sînt atît de optimistă. „Descalificarea“ mănăstirii Cotmeana ca monument istoric este doar un exemplu dintre multe altele similare, asupra cărora asemenea modificări se practică din ce în ce mai insistent. Şi nimeni – sau aproape nimeni – nu li se opune. Astfel încît, viitoarele generaţii vor crede că aşa arătau ele – edificiile protejate de lege –, în momentul în care au fost construite.
Anca Brătuleanu este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.