Amintiri de pe Calea Văcăreşti

22 octombrie 2014   BORDEIE ȘI OBICEIE

Am primit ieri o vizită care m-a hotărît să reiau seria de articole, după o întrerupere la care fusesem silit de lipsa materialului de care aveam nevoie: chiar cînd se găsesc case a căror dărăpănare le vădeşte şi vechimea, şi pericolul de a fi demolate într-un viitor inevitabil, lipsesc numele celor care le-au construit sau locuit. L-am primit cu plăcere pe vizitatorul care venea să-mi arate fotografii şi hîrtii vechi despre casa lui natală. Domnul inginer feroviar Dumitru Nicola, constructor de poduri (200 în 40 de ani!), a revărsat asupra mea atîtea amintiri despre familia sa, tipică pentru ce a fost Calea Văcăreşti, şi despre atmosfera acelui cartier, din care n-a mai rămas nimic în picioare, încît mi se părea că am văzut şi eu locurile despre care îmi povestea. De aceea, eu nu fac aici decît să dau glas unui colţ din Bucureşti pe care nu-l va mai vedea nimeni niciodată.

Casa în care, în 1942, oaspetele meu a văzut lumina zilei şi care a dispărut la demolarea integrală a străzii în 1982 („mai avea puţin şi scăpa“!) era la nr. 266, vizavi de Abator. Era probabil cea mai veche care supravieţuise în acest oraş, fiind clădită în 1812... Fusese a lui Dem. I. Dobrescu, care avea să fie primar general al Capitalei în 1929 – 1934. Tradiţia familiei spune că acolo s-a născut (în realitate, la Jilava). Casa a vîndut-o vărului său Nae Ştefănescu, „funcţionar comercial“, cum îi plăcea să-şi zică. Vindea încălţăminte pe Lipscani, dar pentru starea lui socială datele din actul cu care a cumpărat-o sînt tot atît de grăitoare ca şi pentru alcătuirea gospodăriei: marchiză cu geamuri pe trei laturi de 30 m.p., sufragerie de 60 m.p., două dormitoare (parter-etaj) şi o pivniţă încăpătoare. Curtea, cu cişmea proprie, avea 30 m lungime la stradă şi aproximativ 80 m în adîncime. O parte din această întindere era grădină, cu chioşc de vară în mijlocul multelor flori, cu pomi roditori: nuci şi chiar smochini, ba şi un dud. A costat 4500 de lei, plătiţi în trei rate, la o dată care – dacă citesc bine peticul de hîrtie îngălbenit – era 1912.

E greşit a spune că Văcăreştii erau o mahala, denumire turcească pentru cartierele în care era împărţit interiorul oraşului, adunate în jurul unei biserici sau al unei proprietăţi boiereşti. Văcăreştii (de Sus şi de Jos) au făcut parte dintre satele care, din secolul al XVI-lea, au fost absorbite de Bucureşti. Calea cu numele lor, cea veche, făcea legătura spre Sud de la răspîntia care formează astăzi Piaţa Unirii şi pînă la Şoseaua Olteniţei, după ce ajungea la dealul pe care s-a ridicat mănăstirea lui Nicolae-Vodă Mavrocordat, în jurul căruia se întindea zona care se chema Mandravela. Aşadar, între două biserici pe care le va dărîma Ceauşescu: Sfînta Vineri şi Văcăreşti. Străzi dinspre capătul de la Piaţa Coşbuc/Regina Maria, cum ar fi Sf. Ioan Nou, Negru-Vodă, Pitagora, Banul Mărăcine (fostă Israelită), Anton Pann, Căuzaşi, Bradului, Lucaci, Labirint, Calea Călăraşilor, Goldfaden, Calea Dudeşti etc. erau cartierul evreiesc. După ce a fost demolată, Calea Văcăreşti, în noua şi oribila ei înfăţişare, a fost înjumătăţită ca lungime, adică se termină azi la traversarea Dîmboviţei, la Uzinele Lemaître (Timpuri Noi), şi nu, ca pe vremuri, la Sf. Vineri. Porţiunea dintre Abator şi Mandravela era cea mai frumoasă, avînd pe mijloc spaţiu verde, şi pe ea se organizau curse de motociclete. Din Abator au mai rămas, totuşi, două vechi corpuri de clădire, din cărămidă roşie, unde erau birourile: arată jalnic, dar, poate, dacă ar fi curăţite, ar merita reabilitate.

Domnul cu care stau de vorbă îşi deapănă mai departe amintirile. Pe Calea Văcăreşti erau duşi pe jos puşcăriaşii de la Văcăreşti pînă la Piaţa Unirii, la Tribunal. Erau legaţi de picioare cu lanţuri, perechi-perechi, şi se auzea zornăitul lanţurilor tîrîte pe caldarîm. „Metodă de educaţie civică“... Din povestirea aceasta aleg şi evocarea vieţii într-o familie burgheză: „Bunica mea maternă a trăit 93 de ani şi era o autoritate atît în casă, cît şi în cartier. În fiecare duminică după-amiază se adunau la ea, fiind cea mai bătrînă dintre toţi: fiii, trei, fiicele, trei, nepoţii, nouă. Copiii n-aveau voie să se zbenguie. Se servea şerbet cu apă rece şi cafea (opţional). Niciodată alcool. Toţi domnii erau la costum şi cravată, eleganţi şi frumoşi. Bunică-mea nu le permitea să-i comunice decît veştile bune, pe cele rele nu voia să le audă. A murit în 1979.“ Deci, ea, „mam-mare“, născută în 1886, fusese alături de bărbatu-său la cumpărarea casei, iar casa nu-i va supravieţui decît trei ani.

Am reţinut aici un exemplu de memorie locală. Două-trei generaţii îi rămîn credincioase, dar, dacă adevărul lor nu e păstrat la timp, se va pierde şi ar fi păcat.

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

Foto: wikimedia commons

Mai multe