Alarmă pe Dionisie Lupu
Dacă ar urmări cineva seria acestor articole, ar putea să creadă că-mi petrec timpul patrulînd pe străzi în căutarea unui subiect. Nu e aşa, pentru că oameni devotaţi mă ţin la curent. Din păcate, nu pot ieşi din casă fără să dau de alte case cunoscute care se dărîmă sau sînt în primejdie.
Astăzi, de la primii paşi pe strada Dionisie Lupu, am găsit două. Despre una dintre ele, nr. 72, am mai avut ocazia să scriu, semnalînd că se pregăteşte demolarea ei: fostul cămin de fete care fusese din 1905 donaţia doamnei Clotilda Averescu. Arătam atunci că este opera unuia dintre primii noştri arhitecţi, Ioan Roznoveanu, şi că fusese construit din 1884. Văzînd vînzoleala muncitorilor în jurul clădirii, am înţeles că e condamnată. Fie că s-a ţinut sau nu seama de acel protest, acum a apărut un panou al firmei „Apolodor demolări“ care anunţă că este aprobată desfiinţarea corpului C, plasat undeva în curtea interioară, în orice caz dincolo de poarta care închide gangul de la intrare. Dacă-i aşa, clădirea principală (corpul A) cu faţada la stradă e lăsată să se prăbuşească singură. Pe geamul unei ferestre este lipit un anunţ: „Vă rugăm, ocoliţi. CAD BUCĂŢI DE ZID“. Aşa e, paragina roade lacom din casa care, anul trecut, era încă întreagă. La poartă erau două frumoase cariatide. Cea din stînga nu mai are cap, umeri şi piept, iar pe trotuar, în faţa ei, zac bucăţi de piatră care s-au desprins de sus. Un domn bătrîn se oprise acolo şi se uita cu jale. „Nu-i pasă nimănui“, mi-a spus. Nu mai există nici bannerul care invita la cumpărare, semn că a reuşit şi această conspiraţie, ca atîtea alte uneltiri contra vechilor case.
Pe aceeaşi parte a străzii, pe stînga venind dinspre Piaţa Lahovary, la nr. 80, o placă informează că a locuit acolo marele matematician Gheorghe Ţiţeica (1875-1939). Casa este, prin urmare, înregistrată ca monument istoric. Pe geamurile de la parter, la stradă, stă scris anunţul că e de vînzare! Sub streşini, zidăria e distrusă. E una din acele case-vagon cu un singur etaj şi cu intrarea prin curtea strîmtă care se întinde de-a lungul clădirii. A aparţinut, de la un capăt la altul, aceleiaşi familii, pe trei generaţii. Biroul ilustrului bunic l-am văzut acum vreo treizeci de ani încă neatins, aşa cum rămăsese dinainte de război. În penumbră, pe rafturile bibliotecilor se aliniau revistele de matematică şi Natura, publicaţie înfiinţată de Gh. Ţiţeica în 1905.
Impresionantă era prezenţa unor cărţi de politică în limba franceză, din anii ’30, arătînd că savantul român urmărea cu atenţie deteriorarea democraţiilor. În acelaşi timp însă, atmosfera era ca în Marile Speranţe, sepulcrală. Casa a fost o formidabilă citadelă intelectuală. O tradiţie care venea şi din partea soţiei lui Ţiţeica, Florence Thierrin, din familia elveţiană care înfiinţase la Bucureşti gimnaziul privat „Schewitz-Thierrin“. Continuîndu-l pe tatăl lui, care fusese multă vreme secretar general al Academiei, Şerban Ţiţeica (1908-1985), cu cercetări în domeniul fizicii nucleare, a fost, la rîndul său, vicepreşedinte al Academiei. Prin soţia sa, Marita, medic hematolog, el se înrudea cu familiile Mişu şi Beldiman. Fiicele lor, Ştefana şi Maria, au avut o aleasă educaţie muzicală, aşa că, împreună cu părinţii, alcătuiau un quartet.
În apartamentul de la etaj am vizitat-o odată pe „tanti Babela“, dra Gabriela Ţiţeica, sora lui Şerban. Profesoară la Politehnică, ea întrunea o inteligenţă virilă cu un umor rece, fiind o figură originală, chiar excentrică. Memoria ei era depozitara unor istorii care, în urmărirea ursitelor unor familii, desfăşurau larg o arie panoramică: lumea care părea atunci pierdută şi din care abia mai culegem astăzi cîte un ciob arheologic.
Dintre aceşti oameni extraordinari n-a mai rămas nimeni în viaţă sau în ţară; probabil că descendenţii din cealaltă ramură, a lui Radu (1905-1987), fizician şi el, sînt cei care se pregătesc să plece şi ei din casă. După oamenii care dispar, se pierde o anumită calitate de viaţă sufletească pe care ei o creaseră în jurul lor, se duc şi zidurile, fiind înlocuite de clădiri fără nici o identitate, ceea ce nu poate decît să scadă interesul pentru oraşul aşa de greu încercat. Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.