Banii noştri şi rachetele evreilor
Fiecare grup, mai mare sau mai mic, are sentimentul a ceea ce este „înăuntru“ şi a ceea ce este „în afară“. Vedem asta toată ziua, de la nivel de microgrupuri pînă la macro, de la galeriile echipelor de fotbal care trăiesc pasional un joc pe care îl joacă alţii şi din care cîştigă tot alţii pînă la forma cea mai sofisticată a decupajului de grup: naţiunea.
Blestemul gîndirii de grup este acelaşi la toate nivelurile: e indispensabil la început pentru coeziune, devine nociv ulterior dacă coeziunea e singurul scop. Fără coeziune, nu ar exista familie, colegi, prieteni. Fără coeziune nu ar exista nici galerii de fotbal, nici naţiuni. Discuţia nu e simplă şi nu este vorba despre vechiul clişeu naţionalism vs internaţionalism. Coeziunea e necesară şi lipiciul este dat de ceea ce grupul recunoaşte a fi înăuntru şi ceea ce exclude ca fiind în afară. Însă vine un moment în care coeziunea devine nocivă, cînd oamenii nu mai sînt judecaţi după merit, ci pentru că sînt dintre „ai noştri“ şi, oricît de tîmpiţi ar fi, ţinem cu ei pentru că sînt tîmpiţii noştri şi pentru că e mai bine să fim uniţi decît să ne ameninţe „ceilalţi“. Unde e momentul acesta în care gîndirea de grup devine nocivă? Cum reuşesc unele popoare să fie coezive în bine şi cum au alte popoare un talent ghinionist de a fi coezive mai ales în rău? Nu ştiu. Am senzaţia că simt momentele astea, dar nu le-aş putea teoretiza.
De pildă, am ştiut despre discuţiile despre veto-ul românesc la buget, înainte de a fi scandalul public. Dacă vă amintiţi transmisia mea „în direct de la moartea rating-ului“, ziceam că am stat cu oarecare emoţii înainte de prima întîlnire Ponta – Băsescu. Am zis că exista posibilitatea ca „România să trîntească ceva din motive politice interne“. La veto mă refeream, dar nu am zis, pentru că am crezut că trecuse momentul. Şi mai ziceam că am respirat uşurat cînd i-am văzut că au ieşit calmi şi consensuali. Apoi totul a luat-o razna. Plutea în aer ideea că va exista o legare a banilor pentru România din 2014 încolo de rata de absorbţie curentă. Nivelul tehnic a primit acest semnal, l-au discutat, l-au analizat şi au pregătit strategii. Pentru că avem oameni buni care se ocupă de UE în ministere, guvern, preşedinţie şi reprezentanţa de la Bruxelles. S-au făcut deci scenarii, ideea era că asta este linia roşie pentru România, dacă se face asta, fluturăm veto. Fluturăm, nu îl aruncăm înainte ca pe buzdugan. Ponta şi Băsescu s-au văzut şi au agreat asta. Da, au discutat despre veto. A fost tot timpul o opţiune. Apoi, ceva s-a întîmplat. Cineva şi-a dat seama că românii vor activa coeziunea de grup dacă intră pe logica „noi vs ei“.
Şi adevărul e că nu am fost singuri, doar că am fost cei mai nepricepuţi în a juca jocul acesta. Ne place să zicem că sîntem europeni, dar cînd e vorba de bani, modul în care e aranjată masa îi împinge pe toţi la logica „noi vs ei“. Punem toţi bani în găleată şi apoi îi reîmpărţim. Jocul e făcut parcă pentru a ne activa gîndirea de grup, la toate popoarele europene, nu doar la români. Problema asta se va rezolva numai cînd în bugetul UE se va inversa ponderea de resurse proprii vs cîţi bani dau statele naţionale. Acum, bugetul e în cea mai mare parte compus din contribuţiile naţionale şi doar o mică parte din resurse direct colectate de UE. Soluţia e să fie invers. Altfel, e amuzant să vezi cît scandal e în toate ţările din UE dacă te gîndeşti că totuşi UE cheltuie de 45 de ori mai puţini bani decît guvernele naţionale. Da, poate sînteţi surprinşi, dar aşa e: de 45 de ori. Te-ai aştepta ca scandalurile pe bugetele naţionale să fie de 45 de ori mai mari, nu? Aşa ar face o rasă de roboţi. Dar nu, bugetele naţionale sînt… naţionale. Acolo coeziunea funcţionează, se ceartă dreapta cu stînga, dar nu există veto. La bugetul UE, de 45 de ori mai mic, intervine gîndirea „noi vs ei“. Fiecare are veto.
Şi e imens loc de tratare emoţională. După ce Băsescu şi Ponta se înţeleseseră pe cum se face, ce vrea România şi că veto e ţinut sub masă pentru orice eventualitate, s-a intrat apoi în zona emoţională. Toţi au avut păreri despre o chestie despre care ştiau foarte puţin. Am publicat la Centrul Român pentru Politici Europene (colega mea Bianca Toma, adică) un raport în care au apărut pentru prima dată cifrele pe diferite scenarii. Lumea a fost mirată să audă că, de fapt, am fi cîştigat mai mulţi bani decît pînă acum de la UE în orice variantă, chiar şi în cea propusă iniţial de Rompuy. Oameni care pînă atunci avuseseră păreri ferme – fie că e nedrept şi trebuie să dăm cu veto, fie (exclusivismul invers) că sîntem atît de rupţi în fund încît nu trebuie să ridicăm glasul. Avuseseră aceste păreri fără să ştie subiectul şi ce se negociază. A fost unul dintre momentele în care am fost tare mîndru de CRPE. A doua zi după raportul nostru, preluat masiv de media, deja am văzut cum dezbaterea lua altă formă, oamenii erau mai informaţi, mai raţionali, avuseseră momentul lor de pauză în gîndire.
Sîntem încă în stadiul în care formularea unei chestiuni în logica „noi vs ei“ naşte imediat opinii pro sau contra, nu contează. De asta a fost tratată aşa de emoţional povestea cu veto-ul. Şi de asta e atît de uşor pentru politicienii care vor să profite electoral de chestii de acest gen. Atenţie – nu mă refer acum la detaliile de calcul. Da, aveam dreptate să ne enervăm pe acel articol 45 din propunerea iniţială a lui Rompuy. Şi s-au enervat şi la Cotroceni, şi la Guvern. Au discutat la nivel tehnic posibilitatea veto-ului. Apoi, cînd a ajuns la nivel politic, s-au încins: ahaaaaa!! Şi au început să danseze ca indienii în jurul focului, înainte de război.
A fost atins un nivel de ipocrizie uluitor. Şi a fost atins pentru că politicienii au ştiut foarte bine că merge. Că apasă pe pedala asta şi că maşinăria de grup va prinde viteză. Absurdul a fost atins cînd Victor Ponta a proclamat că toată lumea e îndreptăţită şi ar trebui să dea cu veto. Uite, şi Marea Britanie face la fel. Păi, da! Problema e că nu pot fi amîndouă veto-urile îndreptăţite: Marea Britanie vrea tăierea cu 200 de miliarde, România vrea tăiere zero. Raţional vorbind, nu pot avea dreptate amîndouă. Ba da. În logica lui Ponta pot: pentru că nu contează să ajungi la un compromis, ci contează să-ţi întărîţi indienii tăi, să danseze aprig în jurul focului. Toţi fac, în măsuri, diferite jocul acesta, Ponta doar l-a dus la extrem. Pentru că ştia că are cu cine.
În acelaşi timp, mă uit la ce aşteptări au grupurile de europeni de la grupul de evrei din Israel. Evident că şi aici lumea are o opinie instant. De obicei, se emană acel gen de omenie inutilă afişată atunci cînd nu prea îţi pasă de o problemă anume, dar te simţi obligat să ai o opinie. În mare, românii zic că ar fi bine să fie bine în Gaza şi să nu se mai certe ăia pe acolo. Hipsterii de stînga şi genul antisemit-aşa-puţin-ca-tot-românu’-verde ţin cu palestinienii, au ameţeli cînd văd violenţă la TV.
Acum, să ne punem şi în pielea israelienilor. Cum o funcţiona acest grup, cum o fi cu logica „noi vs ei“ la cetăţenii acestui stat mic asaltat şi despre care restul planetei are o opinie fermă? Te împinge toată lumea – americanii, europenii – să renunţi la un teritoriu pe care îl aveai (cucerit), pe care o mare parte din societatea ta îl consideră parte din Israelul istoric. Deci, te cari de acolo. Îţi evacuezi oamenii, le dărîmi casele, dezmembrezi sinagogile şi te muţi peste gard. Îţi dezgropi morţii din cimitire, îi pui în saci şi îi împrăştii prin tot Israelul, în alte cimitire. Aşa, perfect organizat, armata evacuează Gaza, cu urlete şi plînsete, cu apeluri la dezertări. Şi fără dezertări, pentru că asta înseamnă un popor coeziv cu adevărat, să respecţi legile şi ierarhia civilă, nu să creadă fiecare psihopat extremist că el reprezintă cu adevărat poporul.
Dacă acum vă gîndiţi în capul dvs. la povestea cu „cine a fost primul în Palestina“, îmi pare rău să vă informez, dar gîndiţi stupid şi nu aţi urmărit cu atenţie ideea acestui articol. Acum vorbim despre cum gîndesc grupurile, deci e irelevant ce părere aveţi dvs. despre cui ar trebui să-i aparţină Palestina. În fiecare gîndire de grup, ai noştri au dreptate şi noi avem dreptul la caşcaval. Deci, în gîndirea israeliană, Gaza era a lor. Dar au acceptat să fie drăguţi faţă de comunitatea internaţională, şi-au luat morţii şi au plecat pentru că aşa a zis lumea bună că e frumos să faci.
De acolo zboară acum rachete. Oamenii fug în adăposturi şi ăia de dau cu rachete rînjesc: uite, bă, evrei care fug, hai să mai dăm, frate! Nu contează că vor riposta şi mor mai mulţi de-ai noştri, tot ei ies prost la hipsterimea intelectuală mondială, care are o părere din fotoliu despre ce e acceptabil să faci cînd îţi zboară racheta pe la geam.
Pricepînd eu cît de cît cum funcţionează gîndirea de grup, mă gîndesc mereu la grupul israelian. Dom’le, deci tu pleci dintr-un teritoriu, nu doar că nu primeşti pace la schimb, dar ăia îţi dau cu rachete. Deci, tu ca grup ce e bine să faci? Tu ca popor, care funcţionezi ca orice alt popor cu „in“ şi „out“? Şi care primeşti sfaturi şi lecţii de la tot mapamondul. De la prostănaci binevoitori care meditează intelectual: hm... ce tragedie, cele două părţi ar trebui să ajungă la un acord. Păi, da, ar trebui. În general, ar fi bine să fie bine, dar cum?
De fapt, ce pretenţii au de la poporul evreu, căruia îi cad rachete în cap, popoarele astea care îşi dau în cap cu veto cînd au un buget comun? Rachete trimise din teritoriul evacuat de evrei tot la sfatul aceloraşi popoare civilizate şi drăguţe.
Nu-i aşa că e amuzant să vezi ce pretenţii au de la evrei celelalte popoare puse pe arţag din te miri ce? Staţi, frate, cu capul la cutie cînd trece racheta, nu mai ripostaţi pentru că altfel suferă hipsterii cînd văd oameni morţi la TV. Nu contează că unii trag cu scopul expres de a ucide civili, şi alţii trag pentru a dezmembra infrastructura de rachete, încercînd să nu omoare civili, dar nereuşind mereu. Ah, astea sînt fleacuri. Dacă zici aşa ceva înseamnă că ţii cu evreii şi nu e frumos, la modă e să zici că adevărul e undeva la mijloc. Păi, nu este, e o diferenţă de natură morală între a trimite rachete la întîmplare spre civili şi a nu face asta, diferenţă pe care trebuie să o recunoaştem în orice dezbatere, de la bun început.
Bon, dar ce are bugetul UE cu rachetele? Păi, are. Noi, românii părem a avea toate drepturile din lume. Cum a zis Ponta? Interesul naţional nu se negociază? Nu că sună bine? Ne încălzeşte aşa la ficaţi: băă, noi nu negociem interesul naţional! Băi, evreilor, noi nu negociem interesul naţional cînd primim bani de pomană, voi însă fiţi drăguţi şi negociaţi interesul vostru naţional la faza cu rachetele alea primite tot de pomană, peste gard. A, da, era să uităm. Bă, evreilor, s-a calculat de către Chomsky et co că nu e o rată corectă să moară X palestinieni la Y evrei în povestea asta. Deci, aveţi două variante: a) distrugeţi sistemele alea de interceptare. Deci, guvernul israelian să facă instrucţie cu populaţia să ţopăie cînd aude „vîîîjjj“. S-ar echilibra astfel forţele şi hipsterimea intelectuală nu v-ar mai critica că nu furnizaţi rata corectă de morţi. Dacă nu vreţi asta, există şi varianta: b) introduceţi prin lege o rată obligatorie de sinucideri în compensaţie. Puteţi să-i spuneţi „operaţiunea Chomsky“. Astfel veţi contribui semnificativ la o lume mai dreaptă. O lume în care noi nu ne negociem interesul naţional. Nu, niciodată.