Balet pe lîngă urs - despre Transnistria, Chişinău, Bruxelles şi Moscova
„Voi credeţi că transnistrenii ăştia sînt aşa, nişte supersoldaţi – să ştii că şi ei beau de rup şi încalcă legea“ – zice un prieten de la Chişinău. Acum trei luni, avusesem senzaţia că ceva e putred în Transnistria, cînd mi s-a cerut cea mai ieftină şpagă de care am auzit: 5 lei moldoveneşti (puţin peste 1 leu românesc). A fost mai complicat să înţeleg ce spunea şoferul microbuzului pe care l-am luat de la Chişinău, pentru că omul nu vorbea o boabă româneşte. Pînă la urmă, am înţeles prin semne, că era iritat că ţineam microbuzul în loc – avînd paşaport străin, trebuia să completez nişte hîrtii şi era coadă. Mi-a făcut semn să-i dau banii şi s-a rezolvat. Şi eu care mă stresasem pentru că eram prima dată în Transnistria pe cont propriu, fără delegaţie, fără organizatori, fără anunţ prealabil – nu ştiam cum se va aplica regula celor maxim zece ore petrecute acolo fără înregistrare la miliţie. S-a rezolvat cu 1 leu.
Nu starea de fapt din Transnistria e periculoasă, cît impredictibilitatea ei. Nu eşti sigur de nimic. Regula fotografierii în public (şi cine nu vrea o poză cu Lenin?) e cu totul şi cu totul impredictibilă – uneori, miliţienii te lasă să faci cîte poze vrei; altădată, apar lîngă tine cum ai apăsat pe buton; dar de cele mai multe ori te lasă să faci cîteva poze şi apoi te uşuiesc. Cîte poze nu e clar; a te comporta cu toane pare mai degrabă un semn al autorităţii: gata, ai făcut nişte poze, acum trebuie să simţi că eşti pe teritoriul meu.
Teoretic, Transnistria este un stat multinaţional şi multicultural, orice multiculturalist din ăsta de profesie de prin Occident ar recunoaşte retorica. Spre deosebire de Republica Moldova, care cică e statul naţional (citeşte „cîh“) al moldevenilor români şi unde minorităţile nu au loc, Transnistria ar trebui să fie un rai multinaţional – de-asta are şi trei limbi oficiale: rusa, ucraineana şi moldoveneasca (româna, dar cu chirilice). În practică, Chişinăul este mult mai multicultural decît Tiraspolul. Rusa se simte bine la Chişinău, e vizibilă şi omniprezentă. În schimb, la Tiraspol nu faci nimic cu româna. Dacă întrebi oamenii, în română, de o adresă, îi găseşte binevoitori, dar nu te pot ajuta. Dacă ceri o carte în moldovenească, într-o librărie, e imposibil să găseşti. Singurele inscripţii publice găsite de mine în moldovenească sînt pe Sovietul Suprem şi la cîteva plăcuţe stradale din centru. În rest, numai rusă, iar ucrainiană nici măcar cîtă moldovenească. Şi nu sînt dintre cei apăsaţi de grija limbilor, mă amuză povestea cu românul generic, care cere o pîine generică, în secuime, şi nu se descurcă. Totuşi, dacă un stat se pretinde multicultural şi două din trei limbi oficiale sînt absente din spaţiul public, ceva scîrţîie acolo.
Transnistria este o uriaşă diferenţă. Între ce se crede, între ce se pretinde a fi şi ceea ce este de fapt. De facto, este o provincie a Rusiei. Arată ca o provincie a Rusiei, se comportă ca o provincie a Rusiei. De la limbă, la legislaţie, şi pînă la tratarea liderilor de la Tiraspol de către Kremlin, ca nişte guvernatori ruşi. Povestea a plecat de la o naraţiune multinaţională sovietică, ce trebuia contrapusă trezirii naţionale a moldovenilor. A mai plecat de la frica de România şi de unirea Moldovei cu Bucureştiul. Acum, cînd statul naţional moldovean nu s-a dovedit foarte vitreg cu minorităţile (dimpotrivă, minoritatea rusă domină economic ţara) şi nici unirea cu România nu mai e o temă serioasă pe agendă, Transnistria nu mai are altă raţiune de existenţă decît statutul său de avanpost al imperiului naţionalist rus.
Şi îşi face treaba de avanpost. Scandalul recent legat de legea frontierei de stat a pornit după ce Tiraspolul a inclus satul Varniţa – controlat acum de Chişinău – în teritoriul său. Asta după ce interzisese poliţiştilor moldoveni să intre în Tighina îmbrăcaţi în uniforme. Şi după ce mutase sediul Sovietului Suprem la Tighina. Şi după ce, în urmă cu două luni, încercase să instaleze barăci militare în Varniţa. Sună prost, dar totul e menit mai degrabă să sune prost decît să se întîmple ceva concret. Dacă nu ştii ce e acolo, poţi avea impresia că e un fel de Gaza, în care trupe militare şi paramilitare se confruntă într-un război fierbinte, la temperatură mică şi presiune mare. De fapt, conflictul din Transnistria este paşnic la faţa locului şi încins mai degrabă în declaraţii. Oamenii trăiesc de 20 de ani pe ceea ce, teoretic, e o zonă de război – şi s-au adaptat. Celebrul sat Varniţa este lîngă Tighina, un fel de suburbie rămasă sub controlul moldovenilor după ce s-au retras din oraş (cuceriseră aproape toată Tighina, dar atunci a intervenit Armata a XIV-a şi Snegur a dat ordin de retragere preventivă, un ordin pentru care veteranii din acel război încă nu îl iartă). Oamenii din Varniţa au o existenţă mixt-oportunistă, localitatea trăieşte între două lumi paralele şi locuitorii iau ce e mai bun din fiecare, mulţi primesc pensii şi de la Tiraspol, şi de la Chişinău, iau gaz de la transnistreni pentru că e mai ieftine (pentru populaţie doar – de fapt, Rusia dă Transnistriei gaz gratis şi îl calculează în datoria Moldovei). Poliţiştii moldoveni intrau în Tighina, dar nu în uniforme – era un fel de gentlemen’s agreement, mi se zice: vă faceţi treaba aici cînd aveţi nevoie, dar veniţi în civil. Aşa că restricţia privind purtatul uniformelor nu schimbă nimic, de fapt, e doar genul de rîcîială menită să enerveze şi să ridice tensiunea. Ca şi mutatul Sovietului Suprem la Tighina, oraş de această parte a Nistrului, controlat, însă, de Tiraspol. Dar totul are o logică simbolică – vă sîcîim, vă arătăm că putem să punem bombiţe simbolice şi să iasă scandal internaţional pentru că voi aveţi acum mai multă nevoie de linişte decît noi. De ce are Chişinăul nevoie de linişte?
Legea frontierei de stat din Transnistria a fost adoptată la cîteva zile după ce Chişinăul şi Comisia Europeană au anunţat încheierea negocierilor pentru Acordul Aprofundat şi Comprehensiv de Liber Schimb (cunoscut printre oficiali şi experţi după acronimul său englezesc – DCFTA). Acest DCFTA este o invenţie interesantă, scornită de cineva inteligent din UE după Revoluţia Portocalie din Ucraina. Ucranienii ziceau, atunci, că vor în UE, dar era cam brusc după gustul europenilor. Aşa că s-a inventat DCFTA. Deşi se numeşte acord de liber schimb, e mai mult decît atît, presupune asistenţă europeană pentru a crea instituţiile unei economii de piaţă şi, mai ales, presupune acces pe piaţa europeană. Practic, înseamnă integrare economică. Este aproape cert că în toamnă se va semna DCFTA cu Ucraina şi se va parafa cel cu Moldova (diferenţa între parafare şi semnare are şi ea o poveste, dar poate v-o spun altădată, mai la toamnă). Dacă Ucraina şi Moldova se integrează în piaţa comună (nu brusc, dar aceea e direcţia acordului), se schimbă geografia economică a regiunii. Şi nu în direcţia dorită de Rusia. Care tocmai lansează şi ea o Uniune Euro-Asiatică şi crede că acolo e locul Ucrainei şi Moldovei.
De aici, cum ziceam, Transnistria îşi face datoria de avanpost: ideea că ceva fierbinte se întîmplă acolo îi poate face pe europeni (cîtă lume din UE are idee ce tot negociază, de fapt, Comisia şi guvernul moldovean?) să se gîndească de două ori şi să zică: staţi puţin, e pericol de război, opriţi procedura. Deci, vestea bună e că nu va fi război în Transnistria. Vestea proastă e că nici nu e nevoie, impresia de probleme poate fi suficientă.
Marea dilemă a Chişinăului este: Ce faci în situaţia asta? Cîtă vreme bombiţele Tiraspolului erau doar simbolice, mai puteai să treci cu vederea. Dar Varniţa este un teritoriu real, pe care s-ar putea să îl pierzi. De fapt, acum două luni a fost un episod interesant. Tiraspolul a încercat să instaleze acele barăci în Varniţa, de care vă ziceam. La ştiri s-a zis că populaţia civilă s-a opus şi au existat nişte busculade între civili şi miliţienii transnistreni, care, apoi, au renunţat. Au fost nişte civili nemulţumiţi de încă un post de control. Dar – îmi zice cineva bine informat – cei care s-au luat la trîntă cu transnistrienii erau ciudat de bine făcuţi şi disciplinaţi în opoziţia lor. Pare a fi fost o operaţiune inteligentă, de a nu permite schimbarea stării de fapt din teren, fără a face însă apel la arme. Dar cît poţi să faci genul acesta de balet?
De fapt, Moldova întreagă pare a fi prinsă într-un balet delicat. Rusia nu poate gîndi altfel decît în termeni de dominaţie. Obsesia ruşilor sînt americanii. Părerea oficialilor ruşi despre ei înşişi e că sînt o putere globală, care se înfruntă, pe unde pot, cu americanii. Americanii încearcă, uneori, să-i împace, dar de cele mai multe ori îi ignoră, ceea ce frustrează Kremlinul la maxim. Dar povestea asta nu îi priveşte direct pe americani, ea doar explică un mod de gîndire. Moldova nu vrea să adere la NATO, chestiunea nu e deloc pe agendă şi e o temă tabu, aproape sinucigaşă în mainstream-ul politic de la Chişinău (este greu de înţeles asta de la Bucureşti, unde a fi pro-NATO e tabu – şi slavă Domnului că e aşa). De frica ursului, moldovenii s-au autocastrat în ambiţiile militare. Însă au o disperare emoţionantă în ce priveşte Uniunea Europeană şi drumul spre ea (vorbesc acum de elita pro-europeană, există şi una pro-rusească, dar încerc să simplific discuţia). Ne-am iluzionat, o vreme, că Rusia nu se va teme şi de UE. Că Uniunea e aşa, un animal erbivor la nivel de geopolitic, încît tema apropierii Moldovei de Bruxelles nu va trezi instinctul de urs enervat în bîrlog al Rusiei. La un moment dat, prin 2009, ministrul rus de Externe a spus chiar că Rusia nu se opune aderării Moldovei la UE. Era vorbă spusă din neatenţie: părea atît de absurd scenariul, încît omul îşi permitea să fie generos.
Acum, că UE se inserează în Moldova, pe sub radar, şi se apropie momentul încheierii unor negocieri importante, Rusia reacţionează. UE înseamnă tot un fel de americani care vin pe teritoriul „nostru“. Se pune întrebarea dacă Transnistria poate bloca parcursul european al Moldovei.
Evident că nu am un răspuns, nu sînt acel gen de analist. Însă am nişte gînduri despre povestea asta cu Rusia, şi ajung şi la relaţia României cu Moscova, care tocmai pare că se încălzeşte, dar nu vă grăbiţi să sărbătoriţi. Însă despre toate astea – săptămîna viitoare.
facebook.com/Cristian.Ghinea.CRPE