Auto-analiza unui denunţător: e raţional să nu dai şpagă?
Şerban Marinescu – arhitect, denunţător la DNA. Au avut un contract cu Primăria Rîmnicu Vîlcea, au livrat proiectul. Primarul le-a plătit o treime din sumă, apoi le-a cerut şpagă ca să plătească şi restul. A doua treime venea după ce se înţelegeau, iar a treia după ce primea şpaga. DNA-ul (asistată în acest caz şi de Direcţia Generală Anticorupţie a MAI) a organizat flagrant, l-a înregistrat pe primar cerînd şpaga. Aţi aflat povestea săptămîna trecută. Urmează autoanaliza. Are cuvîntul denunţătorul.
A nu da şpagă din principiu
Interesîndu-mă de problemele astea, citind cartea (Eu votez DNA!), avînd totuşi nişte păreri personale destul de clare despre ce-ar trebui făcut, ce n-ar trebui, bănuiesc că atunci cînd am fost pus în situaţie, eram deja setat că, dacă o să mi se întîmple… Chiar glumisem cu colegii mei după ce am cîştigat proiectul, era prima oară cînd lucram cu administraţia, nu lucrasem niciodată cu statul; am glumit că „aoleo, să vezi“... Toată lumea ne spunea în jur că o să dăm de corupţi; adică nu ai cum să lucrezi cu statul fără să îţi ceară ăştia. Ziceau că o să dai şi la ăla, şi la ăla, şi noi eram destul de speriaţi, nu voiam să dăm, chiar nu voiam. Chiar vorbisem între noi că, dacă o fi să ni se întîmple, n-o să facem asta, chiar o să îi denunţăm. Voi – Monica Macovei, tu, Laura Ştefan – aţi reuşit să creaţi în unii dintre noi încredere în DNA. Asta a contat foarte mult în decizia luată. Faptul că am avut încredere că ăia, acolo, sînt pe bune. Şi mă uitam acum amuzat la colegii mei, care nu erau neapărat pasionaţi de discuţiile despre DNA înainte, cum deveniseră brusc foarte interesaţi de cine e înlocuitorul lui Morar sau Papici. În general nu prea ai încredere în instituţiile statului şi nu prea îţi vine să îţi pui pielea la bătaie bazîndu-te pe ei
„Că doar nu au făcut-o aşa, numai de cinste“
Am urmărit presa atunci, a fost un caz mediatizat. Cel mai frustrant era că găseai informaţii false, interpretate greşit, şi nu poţi să controlezi chestia asta. Era o poveste pe care nicăieri nu o citeam coerent, peste tot era ceva aiurea, ba nu se înţelesese corect, ba era o minciună, ba era o interpretare proastă… Majoritatea, de fapt – adică toate articolele – presupuneau sau încercau să găsească alte motivaţii pentru ce am făcut noi: de ce cineva ar denunţa pe altcineva? E clar: pentru că are alte interese. Nicăieri nu am simţit că ar putea cineva măcar să ia în considerare că cineva a făcut un denunţ pur şi simplu, pentru un act de corupţie cu care nu e de acord (rîdem amîndoi nervos).
Se bănuieşte că e altceva. Că de ce ai făcut, că nu se poate aşa, pur şi simplu, să denunţi din principiu… Undeva e un articol unde se zice explicit: „Că doar nu au făcut-o aşa, numai de cinste.“ Nu credea nimeni asta. Discuţia era numai că de ce am făcut-o, că evident nu se poate să fie doar asta, trebuie să ai un alt motiv, ceva. Bine, şi procurorii ne-au spus asta cînd am vorbit. I-am întrebat dacă lumea mai vine, mai denunţă, şi mi-au zis că nu prea, că ar fi bine să vină mai mulţi. Şi că în general vin din ăştia care s-au certat cumva cu cei implicaţi, adică nu le-a mers afacerea şi s-au certat şi unul îl denunţă pe celălalt. Chiar a glumit cu mine un băiat de la departamentul tehnic de la DNA, a zis: da’ ce, v-a cerut prea mult? (iar rîdem nervos). Adică asta era ideea lui: nu că n-ai fi dat, ai fi dat, da’ nici chiar atît.
Între cunoştinţele noastre, părerile au fost foarte împărţite. Majoritatea prietenilor apropiaţi au zis că da, OK, e ce trebuia făcut. Într-un cerc mai larg, alţi colegi arhitecţi, reacţiile au fost: da, bravo, dar cumva, eu n-aş fi făcut asta. Am avut multe reacţii de genul acesta: sincer, uite, eu nu m-aş fi băgat să fac ca voi. Dar nici nu îţi spun ce ar fi făcut. Problema e că nici nu ai alternativă. Adică îţi spune că nu s-ar fi băgat, dar ce ai fi făcut? Te-ai fi băgat în actul de corupţie? Nici asta nu îţi spune clar. Dar noi nu am ales să fim băgaţi în povestea asta, am fost puşi în situaţia de a plăti sau a refuza să plătim.
Un tip pe care abia îl cunoşti îţi propune să trucaţi o licitaţie…
Eu am interpretat aşa: ei fac asta la ordinea zilei, cu toată lumea, într-un mod în care nu îţi mai iei nici o precauţie. Nu îmi dau seama cum au interpretat ei, că noi am fi nişte tineri proiectanţi care îşi doresc foarte mult să reuşească, bănuiesc, şi ăştia sigur or să… Mă gîndeam, înainte, că faza asta cu corupţia asta e o chestie de cointeresare, adica eu îţi dau ţie, tu îmi dai mie. Că toată lumea e cumva implicată şi sînt cointeresaţi ca schema cu corupţia să meargă. Aşa mă gîndeam eu. Dar îmi ziceam că dacă eu am ajuns aici pe calea cea mai curată posibil, printr-un concurs, n-am nici o nevoie de nimeni, chiar am sperat că mie nu o să mi se întîmple, că nu au nici un motiv să vină la mine să-mi ceară, n-au nici un motiv să mă cointereseze în chestia asta, dar uite că… Eu aşa credeam că va fi: dacă nu m-am băgat cu ei de la început, nefiind în schema asta, adică ajungînd acolo pe merit şi fără ajutorul nimănui, nu au de ce să îmi ceară.
Teoria rational choice: te-ai gîndit că dădeai ăia 10%, rămîneai prieten cu omul ăsta, urma încă o licitaţie…
M-am gîndit că rational choice (alegere raţională), pentru mine, este să nu fac asta. Eu cred despre mine ca m-aş descurca mult mai bine într-un sistem cinstit. Este în interesul meu direct, profesional, material să am un sistem cinstit în care să pot să concurez pe bune, decît un sistem de corupţie. Adică nu mă simt în stare să mă descurc într-un sistem de corupţie, aşa că mi se pare că interesul meu ăsta ar fi. Chiar interesul direct, nu neapărat idealist. Practic, plec de la ideea că nu aş vrea să îmi cîştig viaţa în corupţie. Nu aş vrea să fac asta. Aşa că, luînd-o pe asta de bună, alegerea raţională e să prefer să fie un sistem cinstit.
Noi sîntem un grup de prieteni în care se discută multă politică, sîntem pasionaţi de chestia asta, tot timpul la o bere, zici, îţi dai cu părerea. Nu sîntem de acord cu corupţia. Şi dacă dai şpagă, după aia ce faci, toată viaţa nu mai poţi să… (rîde). Cum poţi să susţii nişte idei şi apoi să faci chestia asta? Şi cred că e loc, sper, chiar cred asta, deşi poate nu este adevărat, dar eu cred că sistemul merge şi înspre bine, se întîmplă nişte lucruri bune, cumva se face loc să poţi să faci şi fără corupţie, să faci şi corect. Asta cred acum.
Ieşirea din situaţie: n-au dat şpagă, şi au rămas şi cu banii
Ultima treime din bani a venit după arestarea primarului. DNA a făcut o cerere la Primărie ca Primăria să plătească. Odată arestat, primarul fusese suspendat. S-a desemnat un nou primar interimar, unul dintre viceprimari. DNA dă o hîrtie prin care spune că procesul în sine, investigaţia lor, nu ar trebui să întîrzie plata, adică plata nu face parte din investigaţie. Adică să dea drumul la bani.
De ce nu se pot obişnui unii oameni cu ideea să dea şpagă?
Asta a fost povestea lui Şerban Marinescu. Primul episod, de săptămîna trecută, a avut mare succes şi a fost viralizat pe net. Asta mă bucură. Oamenii au empatizat cu denunţătorul. Au văzut povestea unui dosar DNA din punctul de vedere al unui om care refuză şpaga. Fragmentele de mai sus sînt cuvintele lui Şerban, împins oarecum de mine să mediteze la cazul său. L-am întrebat dacă se gîndeşte că ar fi fost mai bine pentru afacerea de arhitectură să intre în reţea. E convins că alegerea raţională e să nu. I-am spus deschis că mă îndoiesc. Că, din păcate, pare că încă alegerea raţională în România e să dai şpagă: intri în sistem, afacerea merge. I-am spus că mie personal nu are nimeni tupeu să-mi ceară şpagă, doar sînt „ăla cu «Votez DNA»“. Dar că ştiu că asta mă exclude de la combinaţii. Şi totuşi, Şerban a avut o replică ce răstoarnă calculul propus de mine: „Nu mă simt în stare să mă descurc într-un sistem de corupţie.“ Pînă la urmă, e vorba despre disonanţă cognitivă. Poate că Şerban Marinescu ar fi făcut afaceri mai bănoase apoi, dacă dădea şpaga asta. Dar nu s-ar fi simţit bine cu el însuşi. Şi nici cu prietenii de bere. E remarcabil şi cum spune: „Cred despre mine că m-aş descurca mult mai bine într-un sistem cinstit.“ Pînă la urmă, noi, ăştia care nu intrăm în combinaţii, facem o alegere arogantă, întemeiată pe o imagine de sine: ce iese din mîna mea este bun pentru că e făcut de mine, are o valoare în sine, nu e muncă făcută ca să fie bifată, care ar fi acceptată oricum, pentru că e pe şpagă. Şpaga omoară valoarea şi egalizează imaginile de sine. Corupţia egalizează valorile în jos: nu contează ce munceşti, dacă e pe şpagă merge oricum. Este raţional să dai şpagă? Nu, dacă îţi ştii valoarea. Dacă dai şpagă, îţi vei petrece restul vieţii egalizîndu-te în jos, vei avea nevoie să te convingi că toţi dăm şpagă, că aşa e sistemul, că nu ai făcut decît să te adaptezi, că nu aveai de ce să fii tu altfel decît ceilalţi. Cu alte cuvinte, te vei autoconvinge că ai făcut ce trebuie. Se numeşte disonanţă cognitivă şi transformă oamenii în nişte acrituri cinice.