Articol de enervat: musulmanii, multiculturaliștii, feministele, ateii etc.

21 aprilie 2011   EDITORIALE ȘI OPINII

● Cine? Ayaan Hirsi Ali. Celebră mai ales pentru că a semnat scenariul unui documentar despre tratamentul femeilor în lumea islamică. Regizorul filmului – Theo van Gogh – a fost asasinat. Ucigaşul a înfipt apoi cuţitul în cadavru cu un bilet în care promitea că Hirsi Ali e următoarea pe listă. De atunci, ea trăieşte sub pază permanentă. 

● Cum? Prin conferinţele pe care le ţine şi prin cărţi ca aceasta – Nomad – A Personal Journey through the Clash of Civilizations (2010). Prima parte a cărţii este profund personală – povestea unei tinere somaleze născute într-o cultură islamică tribală şi ajunsă un star intelectual internaţional. Capitolele sînt dedicate rudelor: unul pentru mamă, unul pentru tată, apoi surori, frate, bunică etc. Firul roşu este acelaşi: cum face faţă modernizării o familie extinsă lovită de exil, război civil, dar şi de obiceiurile tradiţionale – mariajele aranjate, maltratarea fetelor, răsfăţarea băieţilor. Şi familia nu iese bine: o galerie înfricoşătoare de oameni schimonosiţi de cerinţe culturale şi religioase aberante. De aici nu înseamnă că Hirsi Ali îşi urăşte rudele, dimpotrivă, mare parte din carte este povestea unui supliciu sufletesc: încercarea unei femei emancipate de a ţine legătura cu ai ei, să îi ajute, să îi înţeleagă, să încerce să-i facă să o înţeleagă, însă fără şanse. 

● De ce? Adică de ce îi enervează pe cei din titlu. Pentru că ajunge metodic, cu exemple personale şi publice, la concluzii dure, în răspăr cu credinţele lor intime. Aici citatele ar trebui să vorbească de la sine. 

● Pe musulmani. „A spune că oprimarea femeilor nu are nimic de-a face cu islamul şi că este doar un obicei tradiţional nu este onest intelectual. Cele două sînt legate. O fi codul onoarei şi ruşinii tribal şi pre-islamic la originile sale, dar acum este o parte integrală a religiei şi a culturii islamice. În textul Coranului şi în legea Sharia bărbaţii şi femeile sînt în mod evident inegali. Femeile musulmane sînt considerate inferioare bărbaţilor din punct de vedere fizic, emoţional, intelectual şi moral, şi au mai puţine drepturi legale. Coranul spune că fiica moşteneşte jumătate din partea fiului (...). Coranul şi Hadith-ul (tradiţiile profetice) nu consideră important consimţămîntul femeii pentru mariaj. Coranul îi învaţă pe soţi că îşi pot forţa soţiile la izolare în casă, chiar pînă la moartea acestora“. (p. 163) De altfel, cartea întreagă e un manifest care critică islamul. Nu anumite interpretări, nu anumite curente, ci islamul ca atare. Somaleza spune că problema e islamul în sine, adică ceea ce Mohamed le-a transmis credincioşilor săi. Nu prea văd ce învăţături tactice se pot scoate de aici (nu prea poţi convinge o grămadă de oameni să fie paşnici zicîndu-le că e ceva în neregulă cu religia lor în sine), dar argumentele ei se bazează pe chiar textul Coranului. 

● Pe multiculturalişti. „Urmează să spun ceva ce am învăţat pe propria piele, cu mari greutăţi, dar ceva ce e greu de acceptat pentru mulţi oameni binevoitori din Vest: toţi oamenii sînt egali, dar nu toate culturile şi religiile sînt egale. O cultură care celebrează feminitatea şi consideră femeile a fi stăpînele propriilor vieţi este mai bună decît o cultură care mutilează organele genitale ale fetelor, care le închide în spatele zidurilor şi a vălurilor, care le biciuieşte pentru că se îndrăgostesc. O cultură care protejează prin lege drepturile femeii este mai bună decît o cultură în care un bărbat poate avea prin lege patru neveste, iar surorile primesc jumătate din moştenire faţă de fraţi. O cultură care numeşte femei la Curtea Supremă este mai bună decît o cultură care consideră că mărturia unei femei valorează cît jumătate din cea a unui bărbat (...). În loc să promoveze valorile stilului de viaţă tribal, occidentalii ar trebui să facă eforturi pentru a le dezmembra. (p. 212)  

● Pe feministe. Nu toate feministele, bineînţeles. Pentru că şi Hirsi Ali este o feministă, care se luptă pentru drepturile femeilor concrete. Dar are lupta ei cu feministele multiculti. Şi dă nişte citate absolut haioase, în stupizenia lor, din nişte feministe care, de pildă, compară mutilarea genitală a fetiţelor musulmane cu purtarea tocurilor înalte în Occident, ambele fiind un fel de obiceiuri cochete. Pentru cine nu ştie, Hirsi Ali e destul de plastică: în forma cea mai comună a acestei practici se taie clitorisul şi labiile fetei astfel încît cele două răni să se unească într-un fel de centură de castitate naturală. Şi sînt unele feministe multiculti care consideră că a ridica problema asta înseamnă să interferezi nepermis într-o altă cultură, dintr-un reflex colonialist al omului alb. 

● Pe atei. Asta m-a surprins şi pe mine. Pentru că Hirsi Ali se declară ea însăşi atee. Nu crede în Dumnezeu, crede în oameni şi în raţiune. Este chiar atît de radicală în a susţine valorile iluminismului, încît Timothy Garton Ash i-a spus într-o dezbatere de acum vreo doi ani (parcă am scris atunci în Dilema) că este o fundamentalistă a iluminismului. Această vorbă a lui Ash a provocat o întreagă dezbatere, cu intervenţii în serie de la alţi intelectuali celebri. Pascal Bruckner l-a acuzat pe Ash că, făcînd-o fundamentalistă, echivala practic poziţia ei cu cea a fundamentaliştilor islamici. Garton Ash a dat înapoi şi şi-a exprimat regretul că se putea înţelege această echivalare din ce spusese el. Şi nu mă pot opri să observ că frumoasa şi exotica Hirsi Ali are talentul de a-i pune pe jar pe intelectualii celebri – tocmai cînd citeam cartea asta am aflat că trăieşte o idilă cu Niall Ferguson (i-am recenzat aici cartea The Ascent of Money). Dar uite că m-am luat cu bîrfa. Ziceam că ateea Hirsi Ali reuşeşte să-i enerveze şi pe atei. În ultima parte a cărţii, vine cu recomandări. Şi o „fundamentalistă a iluminismului“ recomandă în mod paradoxal... creştinismul. Logica e cam aşa: raţionalismul nu va convinge mulţi musulmani, dar un Dumnezeu mai bun ar putea: „Cred că avem nevoie de o şcoală creştină pentru fiecare madrassa – şcolile coranice unde copiii nu învaţă decît să bălmăjească Coranul şi mesajele Frăţiilor. Şcolile creştine sînt adesea poli de excelenţă în contexte educaţionale altfel jalnice, mai ales în cartierele rău famate. Îi învaţă pe copii mai mult decît să recite o carte sacră. Îi învaţă nu doar despre ştiinţă şi societate, dar şi despre un Dumnezeu care a creat raţiunea şi a spus umanităţii că raţiunea trebuie să primeze.“ (p. 250)

Este realist planul acesta? Eu mă îndoiesc. Şi aşa Hirsi Ali îi enerveză şi pe realişti. Ăştia erau la „etc.“.

Mai multe