Articol cu Ştefan Bănică şi Andreea Marin

29 decembrie 2011   EDITORIALE ȘI OPINII

● Hai, recunoaşteţi că v-am atras atenţia cu titlul ăsta. A fost doar o oportunistă încercare de a implica nişte VIP-uri în subiect, pentru mai multă atenţie. Şi cred că a funcţionat. Acesta este mecanismul de reproducere şi triumf al presei tabloide. Doar că anul acesta s-a schimbat ceva. A intrat în vigoare noul Cod Civil, care încearcă să ţină o balanţă între apărarea vieţii private şi libertatea de expresie. Cu alte cuvinte, se pot cere bani serioşi pentru că presa îţi încalcă nişte drepturi. Iar primii care au făcut-o au fost soţii Bănică. Vedeţi, avea o logică legătura cu ei, nu am ajuns chiar genul ăla de jurnalist.

● De fapt, soţii Bănică au fost subiect la un focus-grup pe care l-am ţinut luna trecută. De cîţiva ani, scriu pentru Centrul pentru Jurnalism Independent şi IREX un raport care se uită la sănătatea economică a presei. Pentru asta, organizăm o discuţie de grup cu insideri din media care notează şi comentează diverşi indicatori. Anul acesta, una dintre discuţii poate fi sintetizată cam aşa: soţii Bănică vs Remeş Caltaboş. O parte dintre participanţi erau atît de îngreţoşaţi de ce face presa tabloidă, încît ziceau: sper să plătească pînă le iese pe urechi. Ulterior, căutînd materiale de documentare, am citit raportul Agenţiei de Monitorizare de Presă şi mi-am adus aminte de ce i-au făcut lui Cristian Tabără – acuzat de viol, titluri şocante în Libertatea şi Click! care vindeau subiectul ca şi cum totul chiar s-ar fi întîmplat. Aţi mai citit cumva cum s-a terminat? Nevinovat. Tabloidele nu au revenit la subiect. Şi e doar un exemplu.

● Zic şi eu atunci: tabloidele să plătească, să le cocoşăm cu procese pînă le iese libertatea de exprimare pe urechi. De fapt, nu libertatea de exprimare – staţi puţin, ăsta e un concept la care ţin. Ce fac cei de la tabloide nu e libertate de exprimare, ei nu apără nici un interes public, ci fac comerţ cu suferinţă. Mă zburlesc cînd aud diferite fufe care scriu despre vedete că ele ar fi jurnaliste. Nu sînt.

● Bon, deci la gunoi cu tabloidele, sper să ne ajute Codul Civil. Staţi aşa! au sărit alţii din grupul respectiv. Abia, abia am reuşit să schimbăm proiectul de Cod, care iniţial debalansa complet peisajul contra libertăţii de exprimare. Şi trebuie să le mulţumim CJI şi Agenţiei de Monitorizare că s-au agitat pe tema asta. Dar, oricum este interpretabil. Aşa cum soţii Bănică se simt abuzaţi de presă, şi Remeş care a fost demascat ca primitor de şpagă în caltaboşi se poate simţi lezat şi poate acţiona în instanţă. Cum apărăm onoarea lui Cristian Tabără, fără să ne îngrijorăm de onoarea nereperată a lui Remeş? La naiba! Mereu păţesc chestia asta: cînd pare că lucrul s-a decis şi avem o concluzie simplă, pac!, apare un argument din ăsta care face realitatea complicată. Şi tocmai eu mă apuc să dau cu Codul Civil în cap la presă, cînd la începutul anului am calculat cu cît a subvenţionat fiecare român fabricile lui Ioan Nicolae (omul a luat gaz ieftin prin OU specială), apoi m-a ameninţat că mă dă în judecată. Adevărul e că nu am avut emoţii, nu văd vreun judecător român să condamne un editorialist pentru că face prelucrări statistice după cifre oficiale, chiar dacă domnul Nicolae simte să i-am lezat onoarea. Şi uite aşa ajungem la fondul problemei: Cine face diferenţa între cazurile Bănică şi „Caltaboş“? Judecătorii. Avem încredere în ei? Nu prea. Adică oamenii din grupul nostru de analiză nu prea aveau.

● Un şef de ziar local ne-a dat următorul exemplu: l-a dat în judecată un om de afaceri pentru că scrisese despre nişte returnări de TVA. Primul judecător se uită pe dosar, apoi întreabă uşor tembel: Dar cine v-a dat vouă voie să scrieţi despre asta? Auziţi, întrebare, cine v-a dat voie!? Constituţia, onorată instanţă! – au răspuns oamenii de la ziar. Mă rog, la a doua instanţă au dat peste un judecător deştept care l-a întrebat pe afacerist dacă, totuşi, e adevărat ce au scris oamenii în articol. Ăla s-a prins încotro merge discuţia şi a retras cazul.

● Una peste alta, eu am încredere în judecători. Din cazurile trecute în raportul Agenţiei, văd argumentări deştepte care se uită dacă jurnalistul a scris despre un subiect de interes public, dacă a prezentat dovezi, dacă nu a depăşit limita informaţie/viaţă privată. Deci, sînt optimist: judecătorii îi vor cocoşa pe tabloizi, eu ţin cu soţii Bănică.

● Pun pe două coloane cît vindeau ziarele în 2009 şi cît vînd acum. Poate nu vă daţi seama, dar presa moare în România. Dă-o dracu’, oricum era nasoală! – îmi vor zice mulţi. Bun, credeţi ce vreţi, doar să ziceţi că nu v-am spus. Primele zece ziare ca tiraj (deci incluzînd aici şi tabloidele) vindeau în martie 2009 cam 930.000 de exemplare. În iunie 2011, tot alea însumate vînd 508.000. Tirajele au aterizat forţat. Piaţa de publicitate s-a prăbuşit. 32% a fost scăderea totală a banilor din publicitate (TV, print, Radio, net). Gîndiţi-vă cum ar fi să vă scadă veniturile cu 32% brusc. V-aţi gîndit? Acum gîndiţi-vă cum ar fi să vă scadă cu 68%. Pentru că cifra de 32% era pentru toată industria media, dar în cazul ziarelor, publicitatea a scăzut cu 68%. Pe asta nu ai cum s-o prevezi, nu te poţi pregăti pentru aşa ceva.

● E drept că s-au şi sinucis cu avînt proletar. Toate acele inserturi cu care v-aţi umplut bibliotecile nu au lăsat nimic în urmă, decît un peisaj dezolant. Ziarele s-au concurat în jos pentru cotă de piaţă, în ideea de a atrage publicitate. Publicitatea s-a prăbuşit, investiţia a rezultat în baloane, în umflarea tirajelor pe termen foarte scurt, şi atît. Iar în unele cazuri au avut efecte colaterale absurde. Marea dezvoltare a Adevărului spre ediţii locale gratuite a pus pe butuci multe ziare locale, care pînă atunci oricum abia se tîrau. Cum ne zicea şeful de ziar local de mai sus: au venit, au omorît piaţa, apoi s-au cărat.

● Deşi ziarele locale solide (alea cîteva cîte sînt, gen Gazeta de Sud sau Monitorul de Botoşani) s-au dovedit cîştigătorii amari ai crizei. De ani de zile de cînd scriu acest raport anual, era o modă: oamenii de la Bucureşti deplîngeau ziarele locale pentru că nu prea aveau venituri din publicitate. Erau ăia din provincie, mai mici, mai prost îmbrăcaţi şi cu gumă în cap. Publicitatea de la Coca-Cola nu ajungea la ei pentru că o luau televiziunile şi ziarele mari din Capitală. Localii trăiau din publicitate locală, mică publicitate şi aveau o cotă prea mare din venituri care veneau din vînzare (peste 60%). Cîh, ce model primitiv de business! Uitaţi-vă la noi, ăştia de la Bucureşti: ne omorîm unii pe alţii tăind preţul de vînzare, astfel încît să depindem mai mult de publicitate. Bon, publicitatea s-a dus naibii. Cine cîştigă? Amărîţii de la presa locală (repet, nu toţi, ci cei puţini care chiar au public). Am făcut comparaţia 2009-2011, pentru primele cinci ziare locale: în martie 2009 vindeau împreună 96.900, în iunie 2011 vindeau tot însumat 83.000. Tot e o scădere, dar e departe de prăbuşirea spre jumătate a circulaţiei ziarelor din Bucureşti. Publicitatea a fugit mai repede decît publicul.

● Într-un fel, şi noi la Dilema veche ne putem compara cu amărîţii din local. Am depins mereu mai mult de vînzări decît de publicitate, mereu se găseau experţi care să ne deseneze cum sîntem nişte loseri, comparativ cu revistele lucioase care trăiesc din multă publicitate. Nu zic că nu am fi vrut publicitate, dar din diverse motive nu a ieşit. Ca şi presa locală, Dilema avea un model de business primitiv, eram vai de capul nostru. Acum publicitatea s-a prăbuşit în jurul nostru. Care publicitate, că în Dilema nu prea era? Înţelegeţi paradoxul? Acum, cu publicul nostru fidel care ne cumpără, Dilema veche este un produs solid tocmai pentru că s-a bazat pe cititori, nu pe publicitate. Deci, vă mulţumim că existaţi, că ne cumpăraţi şi scuze că v-am păcălit cu titlul. La mulţi ani!  

Mai multe