America: hegemonie sau primat?

18 martie 2015 EDITORIALE ȘI OPINII

Nici o ţară din istoria modernă nu a dispus de atîta putere militară globală ca Statele Unite. Şi totuşi, unii analişti susţin că SUA merg pe urmele Marii Britanii, ultima putere hegemonică mondială care a trăit un declin. Această analogie istorică, deşi tot mai răspîndită, este înşelătoare.

Anglia nu a fost niciodată la fel de predominantă cum este SUA astăzi. Fără îndoială, Anglia a menţinut o flotă navală egală ca mărime cu suma următoarelor două mari flote din lume, iar imperiul Marii Britanii, peste care soarele nu apunea niciodată, a domnit peste mai bine de un sfert din umanitate. Dar au existat diferenţe majore în resursele de putere relative ale Angliei imperiale şi cele ale Americii contemporane. La începutul Primului Război Mondial, dintre marile puteri, Anglia se afla doar pe locul patru în ceea ce priveşte efectivul militar, pe locul patru în termeni de PIB şi pe locul trei în privinţa cheltuielilor militare.

Guvernarea imperiului Marii Britanii s-a bazat în mare parte pe trupe militare locale. Din cele 8,6 milioane de soldaţi britanici din timpul Primului Război Mondial, aproape o treime proveneau din regiunile de peste ocean ale imperiului. Ceea ce a făcut ca pentru guvernul de la Londra să fie tot mai dificil să declare război din partea imperiului, în momentul în care sentimentele naţionaliste au început să se intensifice.

La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, protejarea imperiului devenise mai mult o corvoadă decît un atu. Faptul că Marea Britanie se afla atît de aproape de puteri ca Germania şi Rusia au îngreunat situaţia o dată în plus.

Cît despre vorbăria legată de „imperiul american“, realitatea este că SUA nu au colonii pe care trebuie să le administreze, ceea ce le conferă mai multă libertate de mişcare decît a avut Anglia. Şi, înconjurată de ţări care nu-i sînt ostile şi de două oceane, Americii îi este mult mai uşor să se apere.

Fapt care ne pune în faţa unei alte probleme legate de analogia hegemonului mondial: confuzia cu privire la ceea ce înseamnă, de fapt, „hegemonie“. Unii observatori asimilează termenul cu imperialismul, dar SUA este dovada clară că un hegemon nu trebuie să aibă un imperiu oficial. Alţii definesc hegemonia ca pe o capacitate de a stabili regulile sistemului internaţional, dar cîtă influenţă anume trebuie să aibă un hegemon asupra acestui proces, comparativ cu alte puteri, rămîne neclar. Cei care vorbesc de hegemonie americană după 1945 omit faptul că Uniunea Sovietică a contrabalansat puterea militară a SUA mai bine de patru decenii. În ciuda preponderenţei economice a SUA, spaţiul lor de mişcare politică şi militară a fost limitat de puterea sovietică.

Unii analişti descriu perioada de după 1945 ca pe o ordine ierarhică cu caracteristici liberale, condusă de SUA, în care SUA furnizau bunuri publice, în timp ce operau în cadrul unui sistem lax de reguli multilaterale şi instituţii, care acorda statelor mai slabe dreptul de a avea un cuvînt de spus. Ei au subliniat că păstrarea acestui cadru instituţional ar fi o opţiune raţională pentru multe ţări, chiar dacă resursele puterii americane sînt în declin. În acest sens, ordinea internaţională condusă de SUA ar putea supravieţui primatului american în materie de resurse de putere, chiar dacă mulţi alţii susţin că apariţia unor puteri noi prevesteşte dispariţia acestei ordini.

Dar, cînd e vorba de era presupusei hegemonii americane, faptele s-au amestecat dintotdeauna cu o ficţiune bogată: a fost, de fapt, mai puţin o ordine mondială, cît un grup de ţări cu interese comune, majoritar americane şi vest-europene, care însumau mai puţin de jumătate din mapamond. Iar influenţele acestuia asupra ţărilor nonmembre – incluzînd puteri semnificative, ca India, China, Indonezia şi blocul sovietic – nu au fost întotdeauna benigne. Astfel, poziţia SUA în lume ar putea fi descrisă mai exact ca „semihegemonie“.

Desigur, America şi-a menţinut supremaţia economică după 1945: daunele pricinuite de al Doilea Război Mondial atîtor ţări au făcut ca SUA să producă aproape jumătate din PIB-ul global. Această poziţie s-a menţinut pînă în 1970, cînd contribuţia SUA la PIB-ul mondial a scăzut la valoarea de 25%, de dinainte de război. Dar, din punct de vedere politic şi militar, lumea era bipolară, cu o Uniune Sovietică ce contrabalansa puterea americană. Într-adevăr, în această perioadă, SUA nu au reuşit adeseori să-şi apere interesele: URSS s-a dotat cu arme nucleare, comuniştii au preluat puterea în China, în Cuba şi în jumătate din Vietnam, războiul coreean s-a încheiat cu un impas, iar revoltele din Ungaria şi Cehoslovacia au fost înăbuşite.

Pe acest fond, „primat“ pare să fie o descriere mai exactă a participaţiei disproporţionate (şi măsurabile) deţinute de o ţară la toate cele trei resurse de putere: militară, economică şi soft-power. Întrebarea care se pune acum este dacă era primatului american se apropie de sfîrşit.

Joseph S. Nye este profesor la Harvard, preşedintele Consiliului Agendei Globale pentru Viitorul Guvernării al Forumului Economic Mondial şi autor al cărţii Is the American Century Over?.

traducere de Matei PLEŞU