Am întîlnit şi români empatici
Cînd scriam acum trei săptămîni că sînt pesimist faţă de cum vor întîmpina românii valul migrator, că experienţa noastră recentă de migranţi în Vest nu ne-a învăţat empatia pentru străini, m-am dovedit exagerat de… optimist. Românii nici măcar nu au aşteptat să aibă de-a face cu migranţi reali la ei acasă. Au fost destul migranţii de la televizor. E la modă băţoşenia virilă: să nu vină ăştia la noi, că le arătăm noi! Politicienii se întrec să fie în fruntea gloatei, cel mai rapid de gură fiind Traian Băsescu, care ţine să demonstreze plenar că lucrurile bune ale mandatelor sale au fost accidente istorice fericite. Adevăratul şef al Guvernului – Liviu Dragnea – ţine să ne arate că stînga, în România, e mereu mai apropiată de socialismul din tinereţea lui Mussolini decît de modernitate. Intelectuali de dreapta au descoperit cumva că şi chestiunea asta e tot despre corectitudinea politică şi se lansează în analize despre ce se va întîmpla cu migranţii peste 10-30 de ani. Dacă îi întrebi: „Aşa, şi? Ce propui să facem cu ei, chiar aşa parţial integrabili cum îi descrii?“, ridică din umeri şi te mai alegi cu un expozeu civilizaţional. Fiind totuşi unul dintre puţinii, în România, care chiar au avut de suferit de pe urma corectitudinii politice – forţat să renunţ la cariera academică pentru că un profesor de la SNSPA a abuzat de poziţie ca să-mi bage pe gît feminism şi studii despre minorităţi –, e amuzant să primesc lecţii de la unii care se luptă eroic în capul lor cu corecţii politici din SUA sau Germania. Anticorectitudinea politică în această dezbatere este o reacţie pavloviană: puşi în faţa unei situaţii dramatice, oamenii freacă anemic concepte şi instrumente din alte bătălii, cu alte mize, pentru că nu prea ştiu ce altceva să facă. Comentariile de pe Facebook sînt îngrozitoare, un fel de mentalitate de haită s-a instalat online. Căutăm migranţilor nod în papură pentru orice, de parcă ar fi nu oameni care fug de rău, ci june la concursuri de miss şi bune maniere. Dacă îndemni la empatie, ţi se zice: aa, deci vrei ca 300 de milioane de arabi să vină peste noi? Rămîi mască. Nu, nu vreau să vină şi cred în graniţe şi în dreptul nostru de a ne impune modul de viaţă asupra oricui vine aici. În acelaşi timp, aştept empatie în spaţiul public, nu golăneală intra-grup, nu gîndire de băieţoi virili în oglindă, nu absolutism legalistic, nu băţoşenie anticorectitudine politică – nu cînd e vorba de unii mai necăjiţi decît noi. Ivan Krastev publică în New York Times un articol care deplînge deficitul de empatie al est-europenilor. Euobserver publică o scrisoare deschisă care cere est-europenilor să arate compasiune şi umanitate. E semnată de zeci de intelectuali, artişti, foşti politicieni (dintre care doi foşti preşedinţi ai Poloniei şi un fost premier maghiar), diplomaţi, ziarişti din Polonia, Cehia, Slovacia, ţările baltice şi Bulgaria. Da, nu e nici un român acolo. N-am idee de ce. Şi totuşi, vocile contra curentului există. Azi am selectat cîţiva români prezenţi în spaţiul public care nu se tem să ceară de la noi empatie.
● „Ne-am revoltat cînd occidentalii n-au fost încîntaţi că dăm buzna peste ei şi job-urile lor şi asistenţa lor socială, că furăm portofele, că cerşim pe la semafoare, că ridicăm cîte o tabără de corturi în intersecţii, chestii care le stricau feng-shui-ul lor de capitalişti care s-au civilizat pe spinarea noastră, în timp ce noi apăram creştinătatea de musulmani, iar apoi ei ne-au vîndut la ruşi. În numele acestei compensaţii istorice, nu neapărat al performanţelor noastre actuale, cerem să fim trataţi la fel ca ei, la ei acasă, chiar şi cînd noi nu le respectăm regulile. Vrem să batem şi noi pe unul mai mic. Mi se pare fascinant, aşadar, felul în care cohorte de cetăţeni suferă acum de amnezie colectivă şi se bulucesc să proclame egalitate, dar nu pentru căţei! De ce dau buzna refugiaţii peste noi, de ce nu sînt opriţi, bombardaţi, înecaţi? Atitudinea are, cred, o explicaţie psihopatologică simplă: nevoia gîlgîindă de exhibare a unei superiorităţi agresive, ostentative, de «om alb» deranjat de invazia nespălaţilor de barbari, o identitate pe care încercăm să ne-o construim în propriii noştri ochi. Nu vine din rasism, xenofobie, suferim de asta mai puţin decît alţii. Este un clasic sindrom Stockholm: am fost umiliţi, trataţi drept cetăţeni de mîna a doua, ne-am tîrît către Occident strîngînd din dinţi, îndurînd privaţiuni, cerşind locul la masă pe care îl consideram de mult meritat, fiind alungaţi şi bruftuluiţi. Acum vrem să fim noi neamţul sau francezul sau britanicul care strîmba din nas şi zicea «Ce caută infractorul ăsta (în cazul de faţă, «teroristul») la mine acasă, unde eu muncesc din greu pentru pîinea mea şi plătesc taxe, iar el vrea să am grijă de el gratis?». Am adoptat retorica «opresorului», ba chiar o găsim perfect corectă. Am găsit şi pe unul mai mic de care să ne luăm şi pe care să-l bruscăm în gaşcă, ca nişte adevăraţi viteji ce sîntem. (…) Românii ar trebui să fi învăţat un lucru din proprie experienţă: graniţele nu există atunci cînd oamenii sînt hotărîţi să plece în căutarea libertăţii şi a unei vieţi mai bune.“ (Oana Popescu, „Unchiul fugit în Germania, refugiatul fioros şi sindromul Stockholm colectiv“, Adevărul.ro, 6 septembrie)
● „Ţările est-europene n-au avut experienţe îndelungate de gestionare a unor fluxuri de refugiaţi şi se comportă reţinut, iraţional. Ţările vestice sînt mai hîrşite în povestea imigranţilor. Mai mult decît atît, au beneficiat economic enorm în ultima jumătate de secol de pe urma forţei de muncă importate chiar din cele mai îndepărtate foste colonii. E ca şi în România – aversiunea faţă de maghiari e mai mult la «regăţeni» decît la «ardeleni», care convieţuiesc cu etnicii unguri. Cunoaşterea şi contactul sînt esenţiale pentru depăşirea barierelor culturale şi abandonarea stereotipurilor negative. În orice caz, Europa trece prin provocări grele, dar e bine, pentru că, dacă va supravieţui încercărilor, va ieşi mai întărită.“ (Sebastian Lăzăroiu, în interviul acordat
8 septembrie)
● „Nu mi-am imaginat niciodată că foarte mulţi români sînt atît de xenofobi, rasişti, intoleranţi, egoişti şi «ospitalieri», cum ne dezvăluie momentul actual. Nu acuz pe nimeni, nu am dreptul să judec şi încerc să nu fac asta. Majoritatea celor cu care vorbesc sau a celor pe care-i citesc s-au transformat în oameni care urăsc, care vor să moară şi capra vecinului, să plece toţi imigranţii ăştia terorişti (actuali sau în devenire) la casele lor, în ţara lor, oriunde, treaba lor, numai să nu ne deranjeze pe noi şi pe europeni. (…) Teoriile conspiraţiei sînt şi ele parte din peisaj – e mîna SUA, ba nu, a Rusiei, scenariul de distrugere a Germaniei, de destabilizare a Spaţiului Schengen etc. Unele pot fi chiar reale, nu neg, dar oare nu putem să căutăm metode de a face faţă situaţiei fără să generalizăm, fără să manipulăm şi ţinînd ochii larg deschişi? Să vezi oameni care mor pentru a ajunge în Europa, cu familia sau fără, tineri, bătrîni, femei, copii, disperaţi de sărăcie şi război, şi să spui «Să-i împuşcăm, să-i evacuăm, sînt toţi nişte monştri deghizaţi» este atît de inuman, pur şi simplu inuman! Să găsim soluţii, sînt absolut de acord că va fi foarte greu pentru Europa să se descurce în această situaţie, dar putem să fim oameni în acelaşi timp, vă rog?“ (Simona Stupar, „Cel mai emoţional şi iraţional text despre refugiaţi“,
3 septembrie)
● „Aş spune că românii ar trebui să arate mai multă compasiune decît, să zicem, vestul Europei. Românii au simţit comunismul, Securitatea, temniţele. Românii au fost deportaţi în Siberia. În România n-au venit milioane de imigranţi. Românii sînt consideraţi inferiori, hoţi, violatori, paraziţi şi multe altele de alţi europeni, deci ar trebui să ştim cît de nasol este să fie considerat aşa un întreg popor pe baza acţiunilor a doar cîţiva oameni. Imediat ce situaţia permite, facem aceeaşi discriminare. Am înţeles acum şi de ce psihologia spune că sînt şanse mari ca un copil ce creşte într-un mediu dificil, cu abuzuri şi bătăi din partea părinţilor, să ajungă la rîndul său tot un astfel de părinte. Nu înţelegeam nici asta, nu puteam să cred că cineva care a văzut răul poate face rău la rîndul său, dar aparent aşa merg lucrurile.“ (Radu Dumitru, „Am înţeles, în sfîrşit, cum oamenii au lăsat Holocaustul să se întîmple“, blog-ul
, 9 septembrie).
● „Am intrat de bunăvoie într-un club care funcţionează pe principiul cotelor obligatorii. Nu ştiu unde a fost interesul naţional cînd ne-am «negociat»/«dezbătut» cotele la oţel, zahăr, lapte etc., etc. Dar am făcut-o ca să fim în Europa celor mai mari şi mai puternici. O Europă care, întîmplător, are astăzi o criză a refugiaţilor şi cere solidaritate prin – nu are altfel cum – cote obligatorii. Iar un algoritm de tipul «40% – mărimea populaţiei, 40% – PIB, 10% – numărul de celor care au depus cerere de azil în trecut, 10% – rata şomajului» nu cred că e dintre cele mai «neechitabile» (altfel, ne place cînd primim fonduri după mărimea populaţiei).“ (Adrian Luca, „CCCTB sau Ce Crize Comunitare ne mai Trebuie să Băgăm interesul naţional la apă?“,
o, 14 septembrie)
● „Asistînd (bineînţeles, din faţa televizorului) la exodul refugiaţilor din Orientul Mijlociu şi la dramele care au loc în fiecare zi (maşina frigorifică cu cei 71 de refugiaţi ucişi prin asfixiere fiind doar cea mai teribilă), comentatorul român face, în general, ceea ce ştie el mai bine: să chibiţeze. E o ocupaţie agreabilă şi fără răspunderi, mai ales că România însăşi deocamdată stă deoparte, ocolită de valul nefericiţilor. (…) Chibiţul îi ceartă înţelepţeşte pe «jucători»: spre deosebire de aceştia, el ştie şi ce ar fi trebuit făcut de către Europa, şi cînd anume, şi în ce fel. Faptul că nu i s-a cerut părerea e, deci, regretabil, mai ales că e tobă de sfaturi luminoase. Adesea nu are îndoieli în a cere măsuri aspre împotriva «imigraţiei ilegale» de natură economică (deşi ştie bine că cel puţin un milion dintre conaţionalii săi din străinătate sînt în această situaţie, dar, deh, ei sînt «europeni», nu-i aşa?). Altminteri, deplînge «decadenţa Occidentului», se arată înspăimîntat de islam şi ştie ce ar trebui făcut cu «imigranţii». Uneori, dacă e ceva mai subtil, furnizează exemple istorice. Şi le găseşte, unde altundeva decît în sfîrşitul Imperiului Roman şi migraţiile goţilor!“ (Andrei Cornea, „Exodul şi chibiţul“, 22, 1 septembrie)
● „României i-au fost repartizaţi şase-şapte mii de refugiaţi. Cam cît primeşte Germania într-o zi. Sîntem, la număr, cam un sfert din populaţia Germaniei. Ni s-a impus nouă un sfert din cota Germaniei? Avem şi noi ocazia să ne arătăm ataşamentul faţă de UE, că sărim la nevoie, şi îi dăm cu piciorul. Mai ales că nu e deloc clar cîţi refugiaţi vor fi convinşi să vină la noi. Politicienii «de vîrf» din Europa de Est dau dovadă de o miopie incredibilă. Nu se poate, şi nu e drept să nu existe un răspuns la atitudinea nesolidară a Europei de Est. Adică la bani sîntem toţi împreună, la nevoie facem pe niznaiul… Frumos e asta, Românie? Ţară frumoasă la suflet eşti?“ (Tudor Zamfirescu, „România ospitalieră“, 13 septembrie,
)