Alte cîteva răutăți despre stînga

8 septembrie 2011   EDITORIALE ȘI OPINII

Am publicat săptămîna trecută fragmenţele din lungul interviu pe care mi l-a luat Cristian Pătrăşconiu pentru volumul Noua şcoală de gîndire a dreptei, ce stă să apară la Humanitas. Mai am cîteva de publicat şi săptămîna asta. Pentru cei care v-aţi enervat săptămîna trecută, mai aveţi acum o ocazie. Pentru cei care v-aţi bucurat, la fel.   

Sînt naivi? – şi dacă da – cum anume? – cei care spun că tranziţia noastră a fost dur liberală cu o privatizare foarte accentuată, cu liberalizare acută? 

Aici sînt rău intenţionaţi. Uită că în primii şase ani am încercat toate modelele tîmpite de tranziţie. Adu-ţi aminte de privatizarea de masă cu acele cupoane, MEBO. Adu-ţi aminte de locaţia de gestiune. Au încercat toate metodele de tranziţie controlată, de stînga. Au încercat şi ştiind că eşuaseră deja în alte ţări. Aveam o economie de stat subcapitalizată (încă din anii ’70), cu management rămas în urmă şi care pierduse pieţele externe. Ce nevoi aveam? Capital, management modern şi pieţe în afară. Ce am făcut în primii şase ani? Am dat cupoane la muncitori, în loc să atragem capital străin, am dat locaţii de gestiune şi putere către directorii de stat şi am produs pe stoc pentru că nu aveam unde să vindem. Repet, aveam nevoie de capital, management şi acces la pieţe. Dacă am fi fost neoliberali, cum zic ăştia, acum le-am fi adus aici rapid. Am făcut exact invers: le-am respins pe toate trei. De ce am făcut aceste greşeli? Pentru că puterea avea idei stupide de stînga. Cînd am ajuns la privatizări? După ce toate stîngismele acestea eşuaseră. Nu-l pot ierta niciodată pe Ion Iliescu pentru că mi-am petrecut adolescenţa în sărăcie lucie, cîţiva ani de dezolare şi pierderi absolute, în care totul a fost furat de feseniştii lui, promiţînd să nu schimbe nimic. Asta am luat-o la modul personal şi e reţeta clasică a populismului de stînga: jaf şi îmbogăţire personală, minţind poporul, frumos. [...] 

Noua economie a fost creată tîrziu, încet, chinuitor şi doar prin politici de dreapta – privatizare, deschidere, import rapid de know-how şi de capital. Dar niciodată nu am avut politici de dreapta făcute de noi de bunăvoie. Am făcut-o numai cu pistolul la tîmplă, atunci cînd nu mai aveam cu ce să ţinem pierderile ideilor generoase şi stupide de dinainte. Cum să ţii Sidex-ul cu un milion de euro pierderi pe zi? Să spui că tranziţia din România este un produs neoliberal este o ticăloşie imensă. Ar fi fost bine să fie aşa, am fi fost azi mult înainte. [...] 

Este un curent intelectual dominant în universitatea occidentală, care priveşte cu suspiciune capitalismul, activitatea economică în sine, profitul – nu mai vorbesc. Care percepe societatea ca fiind rea şi ca fiind îndreptabilă prin metode etatiste. Ce mă uimeşte pe mine este succesul acestei viziuni economice şi sociale asupra tinerilor români care studiază în Occident. Eu am studiat la LSE – London School of Economics – şi m-am întors de acolo mai de dreapta decît plecasem, deşi mediul intelectual în care am fost era aplecat spre stînga. Nu în ce priveşte materia, acolo era expertiză şi pragmatism, pentru că nu m-am dus la antropologie, studii culturale sau alt domeniu din acesta dominat de neomarxişti care te învaţă totul despre cum să te raportezi paranoic la societate, dar nimic util; eu am studiat politici europene. Deci, la LSE nu profesorii erau problema, ca pe la alte universităţi, vorbesc de mediul studenţesc, de o asociaţie a studenţilor unde dominau tiermondiştii (deşi majoritatea studenţilor îmi păreau a fi indiferenţi sau de dreapta, de unde interpretez eu că cei de dreapta învăţau cum să facă bani, iar revoluţionarii de stînga aveau timp de frecat menta şi făcut politică la asociaţie, cred că e un adevăr universal prin Occident). Eu, fiind expus la ideile astea şi contrazicîndu-mă cu ei, mi-am întărit poziţiile mele. Dar nu mă aşteptam ca atît de mulţi români tineri, care se duc în Occident, să meargă acolo şi să descopere Adevărul. Şi s-au întors aici şi au zis: hai, băi, primitivilor, că eu am luat lumină de la Occident, haideţi să vă luminez. Iar lumina pe care o aduc ei din Occident e acelaşi neomarxism falimentar moral în materie de economie, acelaşi tiermondism în materie de relaţii internaţionale, totul spoit cu ceva Derrida şi Foucault, la partea de studii culturale. Şi avem acum o întreagă generaţie de antropologi-sociologi-psihologi care au studiat în Occident chestii foarte practice şi relevante pentru România de azi, de genul „controlul social neocolonial şi neoliberal“, se întorc în ţară şi, ca să vezi!, nu îşi găsesc nici un job pe măsura acestei înalte pregătiri, deci ajung fie la concluzia că Patapievici e de vină, fie la concluzia că neoliberalismul capitalist e de vină, deci am avea nevoie de puţintel comunism. [...] 

Şi aşa apare un efect tare haios: generaţia de comunişti occidentali rataţi care au acaparat universităţile după 1968, care au trecut prin Războiul Rece trăind frumos în consumerismul occidental, dar ţinînd cu URSS, care ar fi trebuit să fie perdanţii după 1989, cînd se presupune că noi eram cîştigătorii, deci aceşti rataţi la nivel existenţial care au prezis totul greşit şi au fost de partea stupidă a istoriei, tocmai ei îţi educă tinerii care pleacă de aici ca să ia Lumină şi Adevăr, care se educă în sistemul care a cîştigat Războiul Rece. Desigur, generalizez, tinerii trebuie să meargă să studieze afară, aşa am făcut şi eu, şi cei mai mulţi dintre ei chiar studiază chestii utile, eu acum mă refer la anumite domenii academice. [...] 

Anticomunismul este o atitudine onorabilă şi legitimă, dar cînd explici totul prin comunism, atunci te laşi învins de el. Propun să fim moderaţi pe următoarele linii: comunismul a fost traumatizant şi criminal pentru România. Pe de altă parte, nu putem să dăm vina pe comunism pentru tot ce se întîmplă în România, după atîta timp. Sînt enorm de multe greşeli pe care le-am făcut fără să aibă legătura cu comunismul. Dacă zici automat şi despre orice te enervează că de vină este comunismul, atunci anticomunismul devine doar o scuză. E o poziţie comodă în care este un rău unic şi doar pe el dăm vina. Viaţa e mai complicată de atît. Sînt şi altele. De pildă, modul în care noi ne raportăm la spaţiul public în Bucureşti, modul în care parcăm maşini, modul în care nu te poţi plimba pe stradă de maşini şi de rahaţi de cîini. A, bon, dacă după 20 de ani tot comunismul e de vină pentru rahatul de cîine devenit bun public, atunci chiar nu e cazul să facem nimic, nu are rost să te agiţi. Asta este! Or, asta mă enervează, şi mă enervează şi la oamenii de dreapta. Poate comunismul ne-a lăsat nişte tare, dar de vină sînt oamenii concreţi, noi sîntem de vină. Şi atunci comunismul devine irelevant în acest punct mic al vieţii noastre, anume rahaţii de pe stradă. L-am învins, l-am desfiinţat, l-am scos din istorie prin amenzi pentru rahatul de cîine. Comunismul din noi va fi învins prin lucrurile mici pe care le facem ca să fim iar o comunitate.

Mai multe