Alegeri în Ucraina, Moldova şi România – barometrul Macovei

29 octombrie 2014   EDITORIALE ȘI OPINII

● Pavlo Şeremeta a fost ministru al economiei în Ucraina doar cîteva luni. Am scris aici despre întîlnirea pe care am avut-o cu el, fiind într-un grup de experţi de la think-tank-uri europene. Era la începutul mandatului. Deborda de energie, ne povestea, într-o engleză impecabilă, ce planuri are pentru a ridica Ucraina în topul mondial Doing Business. Citesc în The Economist că a fost învins de sistem, şi-a dat demisia: „Trei ore în fiecare zi stăteam să semnez vreo 200-300 de hîrtii. Cele mai multe erau fără nici un sens, produse de aparat pentru a-şi justifica existenţa.“ Ministerul economiei de la Kiev chiar e un colos, dar un colos defect. Fiind la Kiev, am profitat să fac nişte interviuri pentru un program de cooperare România – Ucraina, şi m-am întîlnit cu o doamnă de la minister. Avea în jur de 30 de ani şi părea complet depăşită de situaţie – ea, împreună cu o colegă, se ocupau singure de cîteva programe de cooperare transfrontalieră, finanţate de UE, pe care Ucraina le avea cu fiecare dintre vecinii săi: Polonia, Ungaria, Slovacia, România. Un volum imens de muncă. „Ne trebuie neapărat mai mulţi oameni“, îmi zice. „Dar, ştii, ministrul tău ne-a declarat că sînt prea mulţi oameni în minister, sînt vreo 3000 şi zicea că nu ar fi nevoie de mai mult de 1000, de ce nu vă dă mai mulţi oameni la biroul de cooperare transfrontalieră cu ţările UE?“ Dă ochii peste cap şi zice: „Habar nu am ce fac restul, sînt oameni specializaţi pe cîte un produs, tot ce producea URSS pe vremuri, fiecare piuliţă aproape avea cîte un om care se ocupa de produs, cele mai multe nici nu le mai producem, dar au rămas oamenii aici, nu îi putem lua la noi.“ Un minister-mamut, cu foarte mulţi oameni care nu fac nimic, şi cu foarte puţini oameni acolo unde chiar ar fi nevoie de ei, condus de un ministru paraşutat din mediul privat – mi s-a părut o parabolă pentru o ţară nereformată. Ministrul a fost ejectat, parabola continuă.

● În Ucraina au avut loc alegeri parlamentare în week-end-ul trecut. Cînd scriu acest articol, avem doar rezultatele de la exit-poll, dar direcţia e clară: cîştigă partidul preşedintelui Petro Poroşenko, numit, fără imaginaţie, chiar Blocul P. Poroşenko. 22-24% îi dau exit-poll-urile – mult pentru un partid nou, puţin faţă de sondajele precendente, care îl dădeau la peste 30%. Probabil se va alia cu partidul recent creat al premierului Arseni Iaţeniuk, care e creditat cu peste 20%. Iaţeniuk a ţinut locul Iuliei Timoşenko la partid, cît aceasta a fost la închisoare, dar apoi a fondat un nou partid care face o figură frumoasă.  

● Vom avea, deci, o coaliţie clară proeuropeană la Kiev, formaţiunile urmaşe ale Partidului Regiunilor abia intră în Parlament. Ruperea Crimeei şi războiul din Est au eliminat din corpul electoral tocmai baza prorusească. O analiză recentă arăta că şi printre vorbitorii de limbă rusă, 73% dezaprobă acţiunile lui Vladimir Putin (printre vorbitorii de ucraineană, procentul era 95%). Însă noul guvern va avea de înfruntat o realitate economică dură: PIB-ul şi moneda s-au prăbuşit cu mai mult de 10% anul acesta, iar inflaţia sare de 15%. Elanul reformist al tehnocraţilor de tip Şeremeta sau al activiştilor de pe Maidan intraţi la guvernare se stinge şi agenda e preluată de politicienii clasici. Iar ei sînt mereu cu ochii la viitoarele alegeri. Deşi situaţia energetică a ţării e aproape disperată, reducerea subvenţiilor la energie e mereu amînată. Ucraina e în topul european al risipei energetice: statul cumpără din Rusia energie scumpă (cînd o cumpără şi pe aceea) şi o distribuie, la preţ redus, industriei şi populaţiei. Care nu au stimulente pentru reducerea consumului. O schemă din care pierde toată lumea, dar dificil de schimbat pentru că l-ar face nepopular pe cel care ia decizia. Cu asemenea decizii însă se va confrunta noul guvern, asta în varianta optimistă în care războiul din Est nu reîncepe.  

● În Republica Moldova este o campanie electorală ciudată. Coaliţia proeuropeană vine după cinci ani de la momentul 2009, cu un succes diplomatic în semnarea Acordului de Asociere cu UE şi la nivel practic, cu un nivel de cooperare şi asistenţă fără precedent din partea UE, pentru o ţară care nu e oficial candidată pentru aderare. Totuşi, atmosfera e de dezamăgire generală şi de alegere forţată: votul pentru Europa înseamnă a vota unul dintre partidele din Alianţă, toate compromise, pe cînd votul împotriva lor, votul de protest, induce riscul unei alegeri pentru Rusia. Trecînd de la Bucureştiul sufocat de feţe electorale în Chişinăul sufocat de afişe electorale, observi lipsa feţelor importante. Cei mai puternici oameni din alianţă – Vlad Filat şi Vlad Plahotniuc – nu apar în afişele şi panourile propriilor partide. Premierul Iurie Leancă, venit din Partidul Liberal Democrat al lui Filat, are relaţii reci cu şeful partidului şi au ajuns cu greu la o înţelegere de a împărţi locurile pe lista electorală. E un conflict evident între oamenii lui Filat şi tehnocraţii lui Leancă, care au încheiat negocierile pentru Acordul de Asociere. Leancă e mai popular, dar Filat nu i-a permis să fie faţa partidului în campania electorală. Drept urmare, PLDM se vinde ca un partid cu siglă şi o echipă vagă. Partidul Democrat controlat de Plahotniuc îşi face campanie cu faţa lui Marian Lupu. Cei doi Vlad care au creat atîtea probleme cînd erau în guvern controlează partidele, dar se ştiu prea nepopulari pentru a ieşi în faţă. La comunişti, sloganul e simplu: „Doar PCRM, doar Voronin.“ Marea întrebare e ce ar face Voronin cu Acordul de Asociere, dacă vine la putere. Cei pe care i-am întrebat la Chişinău sînt aproape unanimi că nu îl va denunţa, doar va încetini aplicarea. De altfel, Voronin ştie că nu e iubit la Moscova pentru că nu îi place să fie controlat, deci a lăsat mai moale în campanie mesajul că Moldova ar trebui să intre în Uniunea Euroasiatică. Iar ruşii pariază în mod deschis pe alţi cai. Igor Dodon (fost ministru al economiei sub Voronin) conduce un mic Partid Socialist care spune în mesajele electorale: mai bine prosperi cu Rusia, decît ultimii în Europa. Renato Usatîi este un maverick cu faţă de tocilar, care a încercat să-şi înscrie un nou partid, dar a eşuat, aşa că a preluat unul mic deja existent. Dodon şi Usatîi au umplut spaţiul public cu reclame, încă de la începutul anului. Au finanţare masivă şi, cînd întrebi de unde, oamenii îţi spun că din Rusia, dar nu se ştie exact cine şi cum. Sondajele dau amîndurora şanse de a intra în Parlament. Vorbim de o nouă elită politică deschis prorusească, pe lîngă care Voronin pare un tip de înţeles. În această configuraţie, posibilităţile de alianţă după alegeri sînt cu totul impredictibile.

● Am mers la un talk-show de seară cu audienţă bună de la Chişinău – am prezentat aici raportul nostru despre politici de dezvoltare rurală şi exporturile agricole moldoveneşti în UE (pentru curioşi, raportul este pe www.crpe.ro). Sînt, deci, invitat să vorbesc despre Moldova şi UE, dar cea mai mare parte din emisiune vorbim despre alegerile din Moldova. Ceilalţi trei invitaţi din emisiune sînt toţi din aceeaşi categorie: proeuropeni, dar blocaţi în dilema: cu care dintre partidele proeuropene de care sîntem scîrbiţi am putea să votăm, ca să votăm pentru Europa? Aceste partide par a avea o şansă istorică cu UE: oamenii se simt obligaţi să aleagă pe unul dintre ele, dar care? Toţi cei trei invitaţi spun că e musai ca oamenii să voteze proeuropean, apoi dau argumente pentru care nu ar trebui să voteze cu nici unul dintre partidele proeuropene. Despre Voronin, Dodon şi Usatîi nu se vorbeşte, se presupune automat că publicul lor nu e aici. Moderatoarea îi întreabă pe fiecare dacă ştiu cu cine votează şi repetă fiecare aceeaşi idee: cu unul dintre ăştia proeuropeni, dar nici unul nu merită. Cum eu sînt din România, scap de această întrebare. La finalul emisiunii, ţin să zic că eu am o opţiune clară şi vreau să o exprim, chiar dacă nu am fost întrebat: eu votez cu Monica Macovei. Lumea rîde în studio.

● Apoi mă gîndesc la alegerile noastre, faţă de alegerile lor. Pare că alegerea noastră nu are dramatismul acesta. În definitiv, nu avem o partidă rusă asumată ca atare în România. Şi totuşi, doar Monica Macovei asumă deschis şi tranşant orientarea prooccidentală a României. Aş spune chiar că o asumă vehement. Prea vehement, spun voci pe care le consider rezonabile. E cazul unei asemenea asumări în România? Este geopolitica o temă pentru campania electorală din România? Acum doi ani, aş fi spus că nu. Dar în contextul regional actual, aş zice că da. Poate că noi ignorăm geopolitica, dar ea vine peste noi. Chiar dacă situaţia şi alegerile din România nu au în mod direct această miză dramatică, totuşi situaţia s-a schimbat. În Ungaria, Orbán spune în mod deschis că Putin e modelul său şi că epoca „liberalismului“ occidental s-a încheiat. În inima Europei Centrale, Orbán vrea să construiască o societate ca în Rusia, cu el în rol de ţar. Premierul slovac se arată deranjat de ideea că NATO ar putea staţiona trupe în ţara lui, care e membră NATO. Tocmai cînd România, Polonia şi ţările baltice insistă să aibă soldaţi americani pe teritoriul lor, aşa, ca garanţie. Bulgaria şi Serbia se fac preş în faţa planurilor energetice ale Rusiei. România devine o insulă. S-a putea scrie o teză de doctorat cu explicaţii pentru care România e diferită, dar asta e situaţia. Polonia însăşi l-a pierdut pe Sikorski, promovîndu-l şef al parlamentului, deci pierdut pentru politica externă. Noua şefă a guvernului a dat semnalul pentru o politică mai puţin ambiţioasă în Est. UE însăşi a pierdut tandemul excelent Sikorski – Bildt (fost ministru de externe al Suediei) şi aceşti doi oameni au oferit Uniunii o viziune şi o politică pentru Est. Din pachetul original de şase ţări prinse în Parteneriatul Estic în 2009, au ajuns să semneze Acorduri de Asociere doar Moldova, Ucraina şi Georgia. Ar fi nevoie de o nouă viziune, de lideri capabili să construiască consens în UE pentru etapa următoare în relaţia cu aceste ţări. Din păcate, tandemul Sikorski – Bildt iese din scenă cînd era mai mare nevoie de el. Traian Băsescu a fost un aliat fidel al americanilor şi europenilor în regiune, dar a fost unul ineficient. E motivul pentru care România a fost marginală în criza ucraineană. Gelozia sa maniacală faţă de Polonia ne-a făcut să pierdem puncte. Băsescu nu a avut niciodată anvergură externă, meritele sale au fost interne. Viitorul preşedinte al României ar trebui să adauge, la fidelitate, şi viziune, şi inteligenţă. În primul rînd, trebuie dat un sens parteneriatului cu Polonia şi, dacă Varşovia a obosit, Bucureştiul ar putea prelua ştafeta, nu în concurenţă cu Polonia, cum a încercat Băsescu, ci lucrînd cu Polonia. În aceste condiţii, mesajul vehement proamerican şi prooccidental al Monicăi Macovei, ca şi poziţia sa fermă, dar moderată, în ceea ce priveşte Republica Moldova, sînt corecte şi adecvate.

● Nu cred că PSD şi Victor Ponta ne vor vinde ruşilor sau că aceste alegeri pot schimba orientarea geopolitică a ţării. Ponta e un oportunist, e ca un lichid care ia forma vasului în care e pus. Dacă americanii rămîn implicaţi în regiune şi au influenţă, va juca cu americanii, dacă Putin devine influent, atunci va juca la două capete, cum fac liderii din Ungaria, Slovacia sau Serbia. Un Ponta preşedinte va trebui presat din exterior şi din interior să joace cartea occidentală. Un Iohannis preşedinte nu ştim ce va face, de fapt. De aceea, m-aş simţi mai bine cu un preşedinte pentru care orientarea occidentală să fie o chestiune de principii nonnegociabile, să simtă asta înainte de a face un calcul de oportunitate. Vremea relaxării a trecut. Mesajul de politică externă al Monicăi Macovei e parte din pachetul „Macovei“, care presupune mesaje la fel de ferme în toate zonele de politici. Într-un peisaj politic în care oamenii nu cred în nimic, Macovei este fermă în credinţele sale. Adevărul e că, după zece ani de mandate Băsescu, agenda din 2004 a învins – establishment-ul vechi e în defensivă, chiar dacă a cîştigat spectaculos alegerile parlamentare. Cine continuă acest mesaj? Înţeleg motivaţia votului pentru Iohannis, dată de oameni ca Andrei Pleşu şi Andrei Cornea. Pentru mine însă, votul pentru Macovei are valoarea unui barometru: vreau să văd cîţi sîntem, pe cîţi putem conta pentru un mesaj ferm prooccidental şi reformist. Sîntem într-o situaţie de invidiat, în care votul pentru fermitate întru valori bune nu prejudiciază votul util, şi aici mă despart de Pleşu şi Cornea. Matematic, Ponta nu poate cîştiga din primul tur. Deci rostul primului tur e să-i ofere un adversar, pe cel mai bun dintre ceilalţi. Dacă Macovei intră în turul doi, vom putea şti clar pentru ce votăm, pentru că ştim în ce crede. Dacă Macovei nu intră în turul doi, îl putem vota pe Iohannis atunci – doar că, fiind mulţi, un preşedinte Iohannis va şti că a cîştigat cu voturile date iniţial pentru agenda Macovei. Înainte de asta, e util să ne ştim cîţi sîntem, să ne ştim între noi şi să ştim pe cine putem conta.

facebook.com/Cristian.Ghinea.CRPE 

Mai multe