Adevărata ciocnire a civilizaţiilor

1 septembrie 2010   EDITORIALE ȘI OPINII

- amintiri dintr-o săptămînă nebună -

Am avut o perioadă agitată săptămîna trecută. A început prin nepăsare, ca de atîtea ori. Aveam multă treabă, aşa că atunci cînd au început să mă sune diverse cunoştinţe cu mesajul: „ai văzut cum trebuie să plăteşti taxele, ştii că trebuie să mergi la trei instituţii?“, le-am zis că nu am timp de asta, nu poate fi aşa de rău cum zic ei. O să vezi tu, trebuie neapărat să scrii despre asta. Nu i-am crezut, pînă cînd am încercat să îmi completez declaraţiile pentru taxe, celebrele de acum trei declaraţii. Acela a fost primul moment în care m-a cuprins indignarea. Aşa că am scris un articol în România liberă, cu un titlu dur, dar un mesaj civilizat. Spuneam acolo că nu am obiecţii de principiu faţă de taxarea drepturilor de autor, dar găsesc inadmisibil să mergi tu ca cetăţean la trei instituţii să plăteşti. Cum nu era loc în spaţiul de editorial pentru a enumera toate aberaţiile din declaraţii, am revenit imediat cu un articol mai lung pe Hotnews, unde detaliam povestea. Şi mi-a venit ideea să îndemn la grevă fiscală, cu un mesaj simplu: nu mergeţi să plătiţi aceste taxe pînă cînd Guvernul nu ne oferă posibilitatea de a completa o singură declaraţie de venituri, care poate fi făcută pe Internet, şi nu lunar, ci anual. Cum l-am scris în grabă, e plin de greşeli de dactilografie, dar are şanse să rămînă cel mai citit articol al meu – a bătut recorduri de afişare şi de voturi pe Facebook, a fost preluat rapid de vreo 20 de bloguri, telefonul a început să îmi sune imediat. Restul săptămînii nu am mai putut să mă apropii măcar de munca pe care o lăsasem baltă luni. Au început să mă sune nu doar ziarişti din Bucureşti, ci de prin ţară, de la publicaţii de care nu auzisem, şi întrebarea era: bun, şi cum/ce facem mai departe? Facem? Cine? Care noi? Cei mai cu nervi îmi cereau chiar imperativ să nu o las aşa, nu se poate. M-am trezit deci cu un fel de obligaţie. Trebuie să fac ceva. Dar ce? O petiţie pe Internet. Dar nu ştiu cum să fac asta. Hai, zice un amic, scrie şi ţi-o urc eu pe net. O scriu. Trei paragrafe în care noi, subsemnaţii, ne considerăm contribuabili oneşti, dar ne declarăm în grevă fiscală pînă cînd obţinem o declaraţie unică, online şi anuală. Dacă ne semnează o sută de oameni tot e bine, îmi zice amicul entuziast. Peste 24 de ore aveam 2400 de semnături. Trebuie să vii la flash-mob-ul de vineri, de la Finanţe, mi se spune. Dar nu sînt genul. Nu se poate, acum eşti obligat. Ziariştii sună iar, cum adică grevă fiscală, ce faceţi mai departe? De ce or avea toţi impresia că eu ştiu şi am calculat totul de-a fir a păr? 

Ministrul Şeitan spune că de la finele lui septembrie vom putea trimite declaraţiile pe e-mail, premierul Boc spune că numai cei care nu vor să plătească sînt nemulţumiţi. Dar noi vrem să le dăm banii, dar să ni-i ia frumos. „Luaţi-ne banii, dar frumos“ – zic unui ziarist. Propoziţia stă apoi o jumătate de oră pe burta de la Realitatea TV. Unii îmi spun: gata, au cedat ceva, hai să încetăm. Alţii se enervează doar cînd aud ideea. Ţin cu nervoşii, tot rămîn trei declaraţii diferite, plata nu e sigur dacă va fi online, tot lunar, tot umilitor. Mai scriu un articol în Hotnews, în care spun că ar trebui să lansăm o Alianţă a Plătitorilor de Taxe şi dau o adresă de e-mail (office@crpe.ro). Încep să curgă adeziunile, oferte de voluntariat. Încerc să răspund unora, apuc doar primelor 30. Apoi flash-mob la Finanţe, fluturăm mărunţiş în borcane, jandarmii mă văd înconjurat de ziarişti, deci îmi iau buletinul. Las un print al petiţiei semnate atunci de 3600 de persoane pe treptele de la Minister. Imaginile cu petiţia şi borcanele de mărunţis umplu televizoarele toată seara. Mail-urile curg în continuare la CRPE, cu idei, propuneri şi întrebarea care devine ucigătoare: ce facem mai departe? Cum li se pare că „am dat“ în Guvernul Boc, reintru în graţiile Antenei 3, unde eram făcut „băsist“ pînă mai ieri, ajung în ipostaza haioasă de a încerca să o conving în direct pe Dana Grecu să facă grevă fiscală. Se declară convinsă la finalul emisiunii, dar dintr-un motiv greşit (statul e prea slab să îi dea amenzi), genericul curge, nu mai am timp să spun asta. Ciprian Ciucu, prietenul şi asociatul meu de la CRPE, este tocmai acum plecat la o conferinţă în Estonia, toată săptămîna. El se ocupă de partea de aplicaţii, salarii şi taxe, e o enciclopedie vie a nervilor produşi inutil de birocraţia românească – s-a nimerit plecat tocmai acum, mă asaltează cu mesaje, spune-le asta, zi-le cutare. Îi răspund: vino, că nu mai pot. Zilele următoare va trebui să decidem ce facem mai departe cu Alianţa Plătitorilor de Taxe, vom răspunde tuturor celor care ne-au scris. 

Acum, sîmbătă, mă uit la dead-line-urile pe care le-am depăşit, cu telefonul închis, şi încerc să meditez la ce a fost. Cum m-am pomenit în mijlocul unei furtuni mediatice pentru că am îndemnat într-un articol la un protest demn, cu cereri civilizate? A fost mai mult decît puteam să aştept, ba chiar mai mult decît pot duce pentru acest moment. Mai ales, încerc să îmi explic, antropologic dacă vreţi, cum un guvern cu idei reformiste poate face atîtea boacăne. Cred că am asistat la un conflict al civilizaţiilor. Din partea noastră e clar: ideea de a merge la cozi să dăm statului bani e absurdă în sine. Din partea lor pare la fel de clar: ideea de a se gîndi cum se vede dinspre cetăţean le e absurdă. Am aflat cum au ajuns la normele de aplicare: aveau o ordonanţă prin care trebuiau să ia bani, au întrebat fiecare instituţie cum ar vrea să se întîmple. Casa de pensii a spus: păi, să vină oamenii la noi să ne dea banii şi să completeze formularul ăsta. Casa de Sănătate la fel, cea de Şomaj la fel. Au pus la cap cele trei răspunsuri şi aşa s-au născut celebrele norme. Atît ştiu ei să facă. Cînd au văzut reacţia, se miră: păi, aşa e legea. Care lege? Aia pe care am dat-o noi şi pe care trebuie să o respectaţi voi. Legea se execută, nu se discută. Păi, e proastă. Dom’le, e lege, e scrisă de experţi, zbiară şeful Casei de Şomaj. Care experţi? Ăştia ai noştri. Am scris la Hotnews despre declaraţia de la Casa de Şomaj, care te întreabă care e salariul mediu pe economie. Exemplul a ajuns apoi celebru, probă de imbecilitate citată de toţi. Ziariştii de la Realitatea îl sună pe Silviu Bian, şeful de acolo: dvs. ştiţi cît e salariul ăsta? Se enervează, zbiară, cum îndrăznesc să-l întrebe aşa ceva. Doar el e un om bun, şi-a pus funcţionarii să le explice oamenilor (să fie mulţumiţi că le explică), a prelungit programul. Omul nu înţelege pur şi simplu, i se pare că dacă a prelungit programul cu o oră e un şef de instituţie uman. Dinspre noi, se vede că e absurd să se aştepte măcar să mergem acolo. Trăim în filme diferite, în ţări diferite. Asta da ciocnire a civilizaţiilor.

Mai multe