Acordul de la Ghidighici?
În prima zi de lucru a Parlamentului de la Chişinău trebuia să se întîmple o Revoluţie de catifea. Cel puţin, asta promisese Vladimir Voronin de-a lungul verii. Revoluţia a fost însă cam fîsîită – motiv pentru care probabil nici nu aţi auzit de ea: nu a făcut de o ştire în afara Moldovei. Cadrele de partid abia au mobilizat cîteva sute de participanţi cam obosiţi, iar Voronin însuşi a ţinut un discurs atît de incoerent, încît multă lume a căpătat iar speranţa că nu mai are un viitor politic. La cîtă speranţă s-a consumat pe marginea ieşirii lui Voronin din politică şi a pierderii controlului asupra PCRM, pare acum că bătrîneţea şi senilitatea sînt ultimele soluţii.
Întîmplarea a făcut ca exact în aceeaşi zi şi peste drum de clădirea unde funcţionează temporar Parlamentul Republicii Moldova (în mod misterios, refacerea clădirii atacate de manifestanţi, în 2009, tot nu s-a încheiat) să organizăm un eveniment unde am vorbit despre relaţia dintre România şi Moldova. Tot acolo am lansat un raport unde am trecut în revistă modele de bune practici, proiecte de colaborare pe care le considerăm de succes (găsiţi raportul pe www.crpe.ro). Invitat la eveniment, secretarul de stat Bogdan Aurescu a lansat o idee la care au revenit, apoi, cîţiva dintre vorbitori: „Este necesar un moment Snagov în politica moldovenească.“ Aurescu se referea la acel moment din 1995 cînd liderii tuturor partidelor parlamentare din România au semnat o declaraţie de susţinere a orientării ţării către UE şi NATO. Această paralelă m-a pus pe gînduri.
Adevărul e că în 2009-2010, am considerat fericită ideea de a numi coaliţia de guvernare de la Chişinău: Alianţa pentru Integrare Europeană. A şi funcţionat excelent ca instrument de comunicare către Bruxelles: ne vreţi sau nu, noi vrem să ne integrăm în UE şi sîntem atît de decişi, încît ne-am pus asta în titlu. Din cîte ştiu, Mihai Ghimpu a venit cu această idee – el, care azi nu mai este în actuala formulă a Alianţei pentru Integrare Europeană. Acum aproximativ un an şi jumătate, un înalt oficial al UE se plîngea, într-o întîlnire off the record cu experţi, că, totuşi, numele acesta dat unei alianţe politice a făcut să asocieze în mintea oamenilor Uniunea Europeană cu acele partide. Deci, zicea omul, noi decontăm la nivel de imagine toate eşecurile acestor politicieni. Mărturisesc că am găsit justificată plîngerea sa. Ceea ce a fost o lovitură de imagine, la început, a devenit o povară ulterior. Proiectul integrării europene a Moldovei e mai mare şi mai important decît soarta celor iniţial patru, acum două partide şi jumătate care compun AIE.
Evident, marea întrebare e ce se va întîmpla după alegerile de anul viitor. Va rezista AIE la putere? Acum, este asaltată politic de la stînga, de către Partidul Comuniştilor lui Voronin, şi de la dreapta, de către liberalii lui Mihai Ghimpu (majoritatea grupului parlamentar liberal a rămas în alianţă şi pune acum bazele unui nou partid – Liberal Reformator). Dacă guvernul AIE actual, condus de Iurie Leancă, reuşeşte în noiembrie, la Vilnius, să parafeze Acordul de asociere cu UE va însemna asta ireversibilitate pentru procesul de apropiere de UE? Dacă vin înapoi la guvernare comuniştii, vor schimba macazul?
Încurajat de mesajele Rusiei şi de promisiunile legate de aderarea la Uniunea Euroasiatică, Voronin a transformat retorica sa anti-AIE într-o retorică anti-UE. La început, părea a fi doar gelos pe atenţia acordată de europeni duşmanilor săi politici. Apoi, a devenit tot mai critic cu Bruxelles-ul, pentru a proclama acum Revoluţia de catifea anti-UE.
O interpretare optimistă ar spune aşa: Voronin şi PCRM sînt nişte actori instabili şi reactivi prin natura lor, îşi formează opţiunile în funcţie de împrejurări, iar dacă AIE a acaparat tema integrării europene, Voronin a devenit anti-UE ca parte a poziţionării sale antiputere. În sprijinul acestei teorii vine faptul că schimbarea de macaz spre Europa a început chiar cînd Voronin era preşedinte. S-a certat cu Putin, respingînd planul acestuia de pacificare a situaţiei din Transnistria şi a căutat să se apropie de UE pentru a supravieţui politic şi financiar. Acela a fost momentul în care şi-a cîştigat al doilea mandat, fiind susţinut inclusiv de preşedinţi proeuropeni şi antiruşi, ca Băsescu din România şi Saakashvili al Georgiei. Momentul 2009 a accelerat dramatic un proces care fusese început de Voronin. Asta fiind ipoteza, ar rezulta că un Voronin revenit la putere în 2014 ar încetini procesul, dar ar menţine direcţia, dînd şi Rusiei unele satisfacţii şi unele concesii.
Interpretarea pesimistă ar fi că Voronin şi PCRM sînt, totuşi, actori socializaţi în spaţiul estic, copii ai imperiului rus, care doar au jucat oportunist, pentru a lua banii europenilor, dar în esenţă, inima lor e acolo, în Uniunea Euroasiatică. Trecutul recent are dovezi şi pentru această explicaţie. Voronin cel european a observat că, dînd dovadă de maniere democratice, risca să piardă puterea. Partidul nu se mobiliza cu adevărat pe tema „Europa“. Plus că manierele astea europene riscau să gripeze verticala puterii, bazată pe forţă brută şi control personal al unui preşedinte care teoretic conducea o republică parlamentară. Revenirea în forţă a stilului autoritar a dus la explozia politică din 2009 şi la pierderea puterii. Din această perspectivă ar rezulta că revenirea lui Voronin, în 2014, va pune capăt procesului de apropiere de UE, dacă nu chiar va demara o altă integrare, cea euroasiatică.
Politic vorbind, s-ar putea ca şantajul rusesc cu gazele şi embargoul pe vin să fie un ajutor nesperat pentru AIE. Ar putea mobiliza la vot electoratul proeuropean, altfel obosit şi dezamăgit. Voronin s-a grăbit să condamne guvernul moldovean pentru embargo, ceea ce îl blochează în colţul electoratului prorus – numeros, dar nu majoritar.
Sînt şanse pentru un acord de tip Snagov? Cineva de la conferinţa de săptămîna trecută glumea zicînd că s-ar putea numi Acordul de la Ghidighici – aşa se numeşte cel mai mare lac de lîngă Chişinău, similar cu Snagovul bucureştean. Dar Ghidighici are puţine şanse să intre în istorie la fel ca Snagovul – nu ai cu cine obţine un asemenea consens, chiar dacă cineva s-ar strădui. Într-un fel, crearea AIE a fost, în sine, un fel de acord de tip Snagov: forţele anti-PCRM s-au pus cu toate de acord că acesta este obiectivul naţional. Mai mult nu cred că poate să facă societatea moldovenească, profund fracturată identitar şi valoric.
Trecînd la situaţia din România, cred că ne aflăm încă în interiorul acordului de la Snagov în ceea ce priveşte Republica Moldova. Snagovul a pus bazele unei înţelegeri politice între reprezentanţii naţiunii: indiferent cine vine la putere, milităm pentru direcţia vest. Totuşi, o parte din naţiunea română trăieşte dincolo de Prut. Politica oficială a României – două state româneşti în UE – vine ca o continuare firească a acordului de la Snagov. Este motivul pentru care sprijinul pentru Moldova vine atît de natural. La conferinţa de săptămîna trecută, am adus la aceeaşi masă oficiali, jurnalişti şi ONG-işti din ambele state, care lucrează în proiecte de asistenţă diverse: anticorupţie, antidiscriminare, reforma vămilor, reforma educaţiei, politici de concurenţă, politici regionale. Un fost şef al vămilor din România, care, înainte de a ocupa această funcţie la Bucureşti, a lucrat mai mult de un an ca expert european în vama moldovenească, spunea că cineva ar trebui să ţină evidenţa acestor proiecte româno-moldovene. I-am spus că, şi dacă ar încerca cineva, ar fi foarte greu de făcut. Există o efervescenţă a proiectelor comune, plecate de jos în sus.
Oamenii colaborează natural. Această naturaleţe efervescentă face ca relaţia Moldovei cu România să fie diferită faţă relaţia Chişinăului cu orice alt stat european. Moldova e un fel de microb care naşte pasiuni – am văzut asta la multă lume, există deja o comunitate informală a experţilor români care lucrează la Chişinău, cei mai mulţi din domenii şi instituţii din România care au fost reformate în procesul de integrare europeană. Care e substratul mintal al acestei agitaţii? E sentimentul că România nu poate fi cu adevărat integrată în UE dacă Moldova e dincolo de graniţa civilizaţională. E sentimentul unui proiect naţional care se va încheia de tot doar după ce Moldova va fi parte a UE.
Mă întreba o ziaristă de la Chişinău de ce se ceartă Băsescu şi Ponta pentru gazoductul Iaşi – Ungheni. I-am răspuns: „De fraieri.“ Vizita recentă a lui Traian Băsescu pe şantierul gazoductului a fost un circ politic ieftin. S-a comportat ca un ziarist de tabloid care vrea să pozeze excavatoarele la lucru şi bate din picior ca să vină atelajul. Din ce am reuşit să aflu, oamenii chiar munceau la şantier, dar la chestii mai puţin vizibile, de genul trasat perimetre – în tot acest timp, ţeava descărcîndu-se în port la Constanţa. Dar – i-am zis ziaristei – gîndiţi-vă pentru ce se ceartă Băsescu şi Ponta: e o competiţie între ei, care să ajute mai mult şi mai repede Moldova. O păruială politică, dar pentru o cauză bună. La fel cum, pe vremea lui Adrian Năstase, era o competiţie între un Guvern care se lăuda că ne integrează în UE şi o opoziţie care critica Guvernul că nu face destul pentru a ne integra în UE. Din acea competiţie au ieşit lucruri bune. Competiţia internă pentru Moldova presupune faptul că toţi actorii au acelaşi obiectiv, rămîne să se păruiască pe mijloacele folosite. În ceea ce priveşte România, acordul de la Snagov rămîne încă valabil: a mai rămas Moldova de integrat.
Şi o ironie istorică: în noiembrie 1942, Regele Mihai al României a inaugurat Turnul Dezrobirii Basarabiei, înalt de 30 de metri. Se mai numea şi Turnul de la Ghidighici. În 1944, a fost demolat de sovietici.
facebook.com/Cristian.Ghinea.CRPE
Foto: C. Ciucu