A naibii libertate de exprimare
Acum cîteva luni am văzut un film documentar care m-a pus pe gînduri. Filmul se numeşte The Most Hated Family in America („Cea mai urîtă familie din America“). Urîtă nu în sensul că nu e frumoasă, ci că ceilalţi americani o urăsc. Un reporter de la BBC merge şi petrece ceva timp cu familia Phelps din Kansas. Familia asta este şi o biserică. Adică bunicul a înfiinţat o biserică, aşa cum se practică în America, ţara aceea fondată de religioşi care fugeau din Anglia pentru că nu-şi puteau face bisericile lor (şi care este singura ţară industrializată şi religioasă, spre deosebire de Europa dominată de biserici naţionale). Deci, bunicul nostru înfiinţează o biserică. Unde membri sînt el, nevasta, copiii, nepoţii şi cîţiva vecini. Bineînţeles, el fiind şeful suprem, papă, patriarh şi portar.
Cumva, au ajuns la concluzia că ar trebui să trăiască în Ţara lui Dumnezeu şi că orice stat altul decît cel al lui Dumnezeu este ilegitim. Deci, biserica lor respinge statul. Bine, asta nu îi face tocmai ciudaţi, mai sînt prin America biserici din acestea mici cu idei similare. Dar biserica familiei Phelps a decis că la un moment dat e prea mult. Punctul de cotitură a fost cînd SUA au recunoscut drepturile homosexualilor. Să acorzi libertatea unora pe care oricum Dumnezeu îi va arde în iad – ce nebunie!, au zis ei. Pur şi simplu nu au mai suportat. Şi au început să protesteze prin toată ţara cu pancarte care zic „God hates fags“ (Dumnezeu îi urăşte pe poponari) sau „Thank God for AIDS“ (Mulţumim lui Dumnezeu pentru SIDA). Cînd SUA au invadat Irak-ul, au mai găsit un mod de a protesta. Dacă SUA sînt ţara diavolului, atunci soldaţii săi sînt şi ei ai diavolului, nu? Deci, familia Phelps se urcă în microbuze – bătrînul patriarh este cam bolnav, dar fiica sa e foarte energică, a preluat frîiele şi îşi duce copiii la proteste. Nişte mici americani blonzi, drăguţi şi, altfel, politicoşi, care merg la funeraliile soldaţilor morţi şi strigă familiei îndoliate că fiul lor va arde în Iad şi că bine i-a făcut Dumnezeu. Pancarta care a făcut familia celebră este cu „Thank God for Dead Soldiers“ (Mulţumim lui Dumnezeu pentru moartea soldaţilor). Filmul de care vă zic te lasă perplex pentru că, altfel, Phelpşii chiar par nişte americani normali de acolo din mijloc, din America pe care nu o vedem în filme şi unde eu m-am simţit cel mai bine cînd am fost acolo. Băieţii sunt vînjoşi, fetele timiduţe, dar nu exagerat, iar cu toţii foarte coerenţi în discurs, mai ales cînd îi explică zîmbind reporterului BBC cum va arde el în Iad, dar îl asigură că nu e nimic personal în faptul că îi spun asta.
Şi cum vă ziceam, familia îşi petrece timpul hărţuind înmormîntări. Diverse state americane au trecut prevederi legale speciale pentru ei. Nu au voie să protesteze la mai puţin de X metri de înmormîntare. Stau pe marginea şoselei, afişează pancarte scandaloase şi strigă măscări despre Iad. Oamenii trec cu maşina pe lîngă ei şi îi înjură, îi scuipă. La un moment dat, mezinul familiei, care ţine o pancartă cu Dumnezeu şi poponarii, primeşte o cutie de Cola în cap, aruncată dintr-o maşină în plină viteză. Copilul plînge, mama îl strînge la piept şi noi, telespectatorii, simpatizăm aşa, cumva, cu bietul manifestant, care altfel ne spune că vom arde în Iad, dar să nu o luăm personal. Reporterul aproape că se integrează în familie. Mai ales că un tip pe nume Steve stă şi el cu familia Phelps. Steve acesta era un ziarist venit să facă un reportaj despre ei. I-a plăcut atît de mult, încît nu a mai plecat. El este un fel de reprezentant PR acum şi îi dă instrucţiuni tipului de la BBC ce şi cum să facă. După un an, reporterul BBC se întoarce şi mai face un film despre familia asta – nu se schimbaseră foarte multe, acum erau şi mai celebri.
Ajung şi la libertatea de exprimare. La un moment dat, membrii bisericii merg la înmormîntarea caporalului Matthew Snyder. Merg e un fel de a spune: au fost ţinuţi la ceva distanţă de poliţie, la cîteva sute de metri. Tatăl caporalului i-a dat în judecată pentru provocare de stres emoţional şi pentru calomnie (Biserica declarase public că Albert Snyder l-a crescut pe Matthew pentru a-l sluji pe Diavol). A cerut, deci, daune. Judecătorul a cerut juraţilor să decidă dacă gravitatea declaraţiilor făcute de Phelps fac ca acestea să nu beneficieze de protecţia oferită libertăţii de exprimare. Juriul a decis că nu. În sfîrşit, a zis America. Cineva îi va opri pe sonaţi. 8 milioane de dolari despăgubiri ar fi trebuit să plătească cea mai urîtă familie din America. Decizia a fost salutată larg pînă şi de presa americană, care e obsedată de libertatea de exprimare. Domnule, trebuie să aibă şi libertatea asta o limită. Totuşi, sînt oameni care îşi îngroapă copilul. Dar un judecător a respins verdictul juriului la apel. A spus că Phelpşii făceau declaraţii politice şi că acestea sînt protejate de Constituţie. Ba chiar l-a condamnat pe Albert Snyder la plata cheltuielilor de judecată. Asta a provocat furie, s-a făcut chetă pentru sumă, publicul nu putea să creadă că tot Snyder plăteşte. Cazul a ajuns la Curtea Supremă. 42 de senatori americani s-au alăturat familiei Snyder în proces, susţinîndu-le cauza în faţa Curţii.
Curtea Supremă – şoc, groază, pucioasă... a dat dreptate familiei Phelps. Libertatea de exprimare este sfîntă în America şi trebuie să o respectăm oricît de mult ne-ar îngrozi ceea ce spun oamenii ăştia, a decis Curtea cu majoritate de voturi. Ne pare rău de familia Snyder, dar un juriu compus de cetăţeni nu poate anula dreptul familiei Phelps de a crede şi exprima cele mai cretine gînduri legate de spaţiul public. Parafrazez argumentaţia Curţii, dar asta era ideea. Şi chiar dacă aceste gînduri jignesc 99,99% dintre americani, o naţiune care are cel mai formidabil (şi spontan; de fapt, formidabil pentru că e spontan) cult pentru soldaţi şi pentru eroi, chiar dacă ne repugnă tuturor ce zic Phelpşii, chiar dacă 42 de senatori americani susţin această cauză cu numele lor, chiar şi aşa libertatea de exprimare nu trebuie limitată pentru că cineva se consideră jignit şi afectat. În opinia disidentă, judecătorul Samuel Alito a zis că nu e corectă decizia, că libertatea de exprimare nu poate fi atît de inumană.
Iată deci un caz test pentru un principiu. Pînă unde susţinem libertatea de exprimare? Un alt caz ţine de legile privind pedepsirea legislaţiei Holocaustului. Nu cred că au rezolvat problema, dar aduc un prejudiciu permanent principiului libertăţii de exprimare. Dacă cineva e atît de idiot încît să nege cel mai documentat eveniment istoric, atunci acel cineva oricum nu va fi afectat de o lege de genul acesta. Dar va căpăta o anumită aură de disident. Nu va mai fi un simplu sonat, ci un sonat interesant pentru unii. Apropo de asta, există milioane de ore de film şi documente, sute de mii de martori privind Holocaustul şi toate acestea au fost spuse în multe filme documentare şi artistice, în multe romane şi multe cărţi istorice. În dăţile cînd fantazez ce sondaje aş face eu dacă aş avea resurse, mă gîndesc că aş vrea să întreb românii ce ştiu despre Holocaust şi ce ştiu despre bătălia de la Rovine. Am aşa un sentiment că mai mulţi ar şti cum e cu Mircea şi sultanul decît ar şti ce s-a întîmplat în 1939-1945. Asta deşi nu se ştie dacă chiar a existat o bătălie la Rovine, cu atît mai puţin cine a cîştigat.
Dar recunosc legitimitatea unei discuţii despre Holocaust şi libertatea de exprimare. Ca şi în cazul Phelps, şi în cazul sonaţilor care neagă Holocaustul, nu cred că cenzura e soluţia. În schimb, mă fac să rîd dezbaterile din România pe temă. Cînd se trezeşte un ungur că vrea autonomie, mare parte din presă este de acord că trebuie arestat. Cum adică să ai o opinie despre autonomie într-un stat unitar, naţional şi indivizibil? Cînd tipul acela a spînzurat o păpuşă cu faţa lui Avram Iancu, din nou o majoritate lejeră l-ar fi împuşcat direct. În februarie 2012, cînd Ponta şi Antonescu au organizat o audiere publică la Bruxelles despre starea democraţiei româneşti, PDL a strigat că e trădare şi denigrare de patrie. Acum, Ponta şi Antonescu acuză că e trădare şi denigrare de ţară să spui la Bruxelles ce fac ei la Bucureşti. Nu pot să-i iau în serios pe oamenii ăştia, chiar dacă încerc. Un film despre familia Phelps mă pune pe gînduri, se duce în străfundul neuronului meu stingher şi sapă acolo – o ţară care lasă o familie să-i scuipe eroii la înmormîntare, de dragul unui principiu, e o ţară capabilă să practice filozofia. Nişte politicieni care schimbă între ei, la cîteva luni, rolul de patrioţi şi trădători pe exact acelaşi caz par nişte pigmei în faţa unei drame reale, ca cea dintre familiile Snyder şi Phelps.