20 de ani de Memorial Sighet

Memoricid este un neologism francez care se referă la negarea, uitarea sau ştergerea trecutului unui popor. După ce am asistat la dezbaterile dedicate jubileului Memorialului Sighet la Casa Europei din Paris, aş mai adăuga o nuanţă: indiferenţa faţă de trecutul (dureros) e tot memoricid. Istorici, scriitori, cercetători români şi francezi au dezbătut pe marginea unei problematici pe care Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighet o poartă de 20 de ani nu doar pe frontispiciu, ci chiar în inima activităţii sale: „Cînd justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria trebuie să fie o formă de justiţie.“ La dezbaterile moderate de Pierre Hassner şi Jacques Rupnik au participat Ana Blandiana, Stéphane Courtois, Romulus Rusan, Ioana Boca, Thierry Wolton, Sandu Hanganu, Raluca Ursachi, Alexandre Herlea, Radu Portocală, Svetlana Dimitrova, Lise Herman, Jean-Charles Szurek. Evenimentul a fost organizat de asociaţiile Fundaţia Memorialul Sighet şi Casa Românească, ambele din Paris, cu sprijinul Maison de l’Europe şi al preşedintei acestei instituţii, Catherine Lalumière. Casa Europei a fost o gazdă mai mult decît simbolică, atîta vreme cît s-a vorbit despre moştenirea pe care regimul de dinainte de 1989 a lăsat-o în ţări precum Polonia, Ungaria, Bulgaria, România, şi despre percepţia Europei occidentale asupra acestei moşteniri comune.

În ce mod trecutul devine o sursă identitară vie, iar memoria un agent formator, structurant? Ca să afirmi, precum Ana Blandiana, că „Memoria este scheletul societăţii. Fără memorie, un popor devine populaţie“ înseamnă să crezi într-o pedagogie a memoriei: memoria poate fi învăţată, memoria poate fi construită, mai ales cînd grozăvia faptelor te face să le refulezi. Înseamnă deopotrivă să te sprijini pe memorie ca pe un proiect de societate, în care punerea în comun e mai întîi o expiere (a demonilor) şi mai apoi baza pentru a putea fi împreună în cunoştinţă de cauză. A şti, a nu mai oculta devine un program politic – pentru că e etic – în democraţie. De 20 de ani de cînd există, Memorialul de la Sighet e, desigur, un muzeu al comunismului, primul în Europa. Dar e, în aceeaşi măsură, un laborator de memorie care face posibil viitorul, ca proiect comun. În timp ce scriitorii şi istoricii se întrebau, la masa rotundă de la Paris, de ce Europa occidentală pare să fi recunoscut cu atîta inerţie amploarea răului reprezentat de comunismul totalitar, în sală, un obiect trecea din mînă în mînă, era pipăit, atins cu sfială, înfrigurare sau incredulitate, cu fiori.

Inerţia Europei occidentale: „Ca şi cum păcatele unei lumi ar putea şterge crimele celeilalte.“

Istoricul comunismului Stéphane Courtois a evocat, la Paris, fabuloasele întîlniri între disidentul rus Vladimir Bukovsky şi tinerii veniţi la una dintre ediţiile Şcolii de vară de la Sighet. Şi-a amintit apoi de incredibila inerţie a Consiliului Europei, care, pe 25 ianuarie 2006, n-a întrunit majoritatea necesară de voturi – două treimi din plen – pentru a aproba recomandarea Rezoluţiei 1481, privind „condamnarea crimelor comise în numele comunismului“.

Peste trei ani, printr-o rezoluţie adoptată pe 2 aprilie 2009, Parlamentul Europei avea să considere totuşi că Europa nu va ajunge la unitatea dorită decît printr-o „asumare a istoriei, prin recunoaşterea regimurilor fasciste şi comuniste ca făcînd parte din moştenirea comună şi printr-o dezbatere publică privind crimele pe care acestea le-au comis secolul trecut“. Parlamentul Europei recomanda, în consecinţă, crearea unei „platforme a memoriei şi a conştiinţei europene“, care să stimuleze cercetările asupra regimurilor totalitare, între care Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighet reprezintă, în opinia lui Stéphane Courtois, un model pentru toată Europa. Pentru Ana Blandiana este clar însă că acceptarea, în 1993, sub egida Consiliului Europei, a proiectului primului memorial al victimelor comunismului – cel de la Sighet – a fost momentul din care, din punct de vedere instituţional, Europa a acceptat perspectiva victimelor comunismului asupra istoriei. „Asta nu înseamnă că acest punct de vedere este majoritar şi mediatizat, dar e sigur că se află în progres. Mecanismele de funcţionare a instituţiilor europene fiind profund democratice, rotaţia la conducerea lor a unor reprezentanţi anticomunişti din fostele ţări comuniste contribuie la această evoluţie. Invitarea Memorialului Sighet la Parlamentul European, în 2011, cu expoziţia «Memoria ca formă de justiţie» nu e fără legătură cu faptul că preşedinte al Parlamentului era Jerzy Buzek, un polonez provenit din Solidarnosc“, explică Ana Blandiana. Cu acea ocazie, Jerzy Buzek i-a numit pe foştii deţinuţi politici din Est „adevăraţii eliberatori ai Europei“. Romulus Rusan, directorul Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului de la Sighet, vorbeşte despre o retorică tragică a cifrelor: dacă în anii ’90, puterea politică vorbea de 10.000 de victime ale comunismului, în România, după 20 de ani de cercetări în cadrul Memorialului Sighet, sau în urma altor gesturi fundamentale, cum a fost crearea CNSAS în 2005, cifra s-a multiplicat vertiginos, tragedia are cîteva zerouri în plus. În cartea sa – Cronologia şi geografia represiunii comuniste în România. Recensămîntul populaţiei concentraţionare (1945-1989), apărută în 2006, Romulus Rusan ajunge la concluzia că numărul total al victimelor directe ale comunismului urcă la două milioane.

Cum se explică însă sentimentul destul de pronunţat că, după aproape 25 de ani de la prăbuşirea totalitarismului comunist din Est, ar exista încă un clivaj între Est şi Vest în privinţa citirii istoriei, din punctul de vedere al victimelor comunismului? Thierry Wolton, scriitor şi profesor universitar, pune degetul pe rană: „Dincolo de impresia că, de fapt, comunismul n-a fost învins, ci s-a prăbuşit singur, există o complicitate psihologică, de nemărturisit. Este vorba de fascinaţia faţă de un sistem care reuşeşte cu perfecţiune controlul social – acesta este, pînă la urmă, visul oricărui om politic.“ Pentru Ana Blandiana, clivajul în privinţa modului de a recepta la justa proporţie crimele comunismului n-ar fi atît între Est şi Vest, cît în interiorul fiecărei ţări din Est, între cei ce vor să meargă spre Vest şi cei ce vor să-şi continue vechiul drum: este cazul Ucrainei sau al Republicii Moldova. „E adevărat că, pe de altă parte“ – recunoaşte Ana Blandiana – „în Vest există un climat intelectual cu precădere universitar, de extremă stîngă, care încearcă să recupereze cît mai mult din comunismul sfărîmat odată cu căderea zidului de la Berlin şi nu se sfieşte să-i eludeze crimele. Atunci cînd nu este vorba de rea-credinţă şi manipulare politică, acest curent mi se pare un fel de răzbunare, pe cît de naivă, pe atît de iresponsabilă, pe inechităţile sociale ale capitalismului. Ca şi cum păcatele unei lumi ar putea şterge crimele celeilalte.“

Ce fel de memorie poate crea justiţia?

În România, vidul moral lăsat de neaplicarea legii lustraţiei a generat o întîrziere de proporţii în posibilitatea de a mai face justiţie la scara vieţii omeneşti: „La nivelul omului de pe stradă – din Apus, ca şi de la noi –, este inacceptabil ca pensia unui fost torţionar să fie de 5-10 ori mai mare decît aceea a victimelor sale“, exemplifică Romulus Rusan. „Legile biologice (dispariţia prin vîrstă) nu atenuează, ci amplifică fenomenul, şi odată cu el revolta, căci, ca urmare a bolilor primite în detenţie, victimele rămîn tot mai puţine (de ordinul miilor), în timp ce foştii lor torţionari devin, comparativ, tot mai mulţi“, punctează fondatorul Memorialului Sighet.

Pentru Raluca Ursachi, dr. în Ştiinţe Politice la Sorbona, în acest domeniu, urgenţa este maximă: „Singura şansă de a avea procese este de a încadra faptele torţionarilor drept crime imprescriptibile: genocid şi crime împotriva umanităţii. Au fost făcuţi paşi în acest sens, la Bucureşti, împotriva unor torţionari. Să sperăm că va mai fi încă timp pentru organizarea unui proces public în care să se spună lucruri importante.“ Aceasta ar fi varianta unei justiţii „normale“, care judecă crime individuale, caz cu caz. „Dar corespunde această justiţie realităţii pe care ar trebui s-o ordoneze? Crimele comunismului nu au fost atît individuale, cît sistemice. Or, justiţia ocultează această dimensiune instituţională a crimelor, dimensiunea lor propriu-zis politică“, e de părere Raluca Ursachi. Cercetătoarea atrage atenţia asupra faptului că există pericolul de a se crea o falsă memorie: „CNSAS-ul a funcţionat foarte eficient în ce priveşte dezvăluirea informatorilor civili – mult mai multe nume, mult mai multă dezbatere publică – şi de aici – o memorie tot atît de falsificată a trecutului. S-ar crede că aceşti informatori au fost principalii responsabili pentru comunismul din România. Marele absent este PCR – din care s-au judecat capetele vizibile în zilele de după Revoluţie, după care s-au aşternut tăcerea şi uitarea. Structurile politice ale partidului-stat au rămas neexaminate şi neînţelese.“

Consecinţa ar fi diabolizarea comunismului ca expiere colectivă facilă, de suprafaţă: „Toată lumea e astăzi anticomunistă. Cultivarea imaginii unei Securităţi atotputernice şi atotştiutoare justifică şi imaginea victimară, şi imobilismul sau laşităţile trecute, şi importanţa pe care o acordăm dosarelor lor (care decid în continuare cine a fost «pur» şi cine nu în societatea românească). Un totalitarism zdrobitor şi un dictator inept furnizează scuze tuturor: toată lumea, în aceste condiţii, a avut de suferit, toată lumea a rezistat (în tăcere). România viermuieşte de anticomunişti postcomunişti“, sintetizează Raluca Ursachi.

O broderie neverosimilă

I-am întrebat pe fondatorii Memorialului ce ar fi vrut să facă în plus în cei 20 de ani de cînd Centrul de documentare şi studii de la Sighet produce memorie, cu zeci de cărţi publicate, cu zeci de întîlniri şi conferinţe ţinute la Sighet sau în alte spaţii. Romulus Rusan ar fi dorit să poată impune introducerea unor manuale de istorie „convingătoare, concrete şi pasionante“, deplîngînd înlocuirea istoriei, în şcoli, mai curînd cu politologia sau sociologia. Ana Blandiana şi-ar fi dorit ca Şcoala de vară de la Sighet să atragă mai mulţi tineri din Vest, „pentru ca, la vîrsta sensibilităţii adolescentine, să descopere o istorie pe care au avut norocul să nu o trăiască, dar pe care trebuie să o înţeleagă, pentru a-şi putea construi corect propria devenire“, într-o Europă în sfîrşit unită, chiar şi în obsesiile ei cele mai dificile.

Dar cea mai mare satisfacţie, în ordine umană, în urma creării Memorialului? Răspunsul Anei Blandiana este nu numai o profesiune de credinţă, ci şi un argument sublim pentru convingerea că nu, în România nu mai poate avea loc un memoricid: „Îmi place, cînd merg la Sighet, să stau la intrare, să privesc vizitatorii. Este de-a dreptul fascinant cît de deosebiţi sînt cei care intră, de cei care ies. Par, pur şi simplu, alt tip de fiinţe. Indiferenţa sau curiozitatea de pe figurile celor care sosesc şi se grăbesc să intre, să vadă un muzeu, să bifeze un program cultural sau ştiinţific, să treacă mai departe la următorul obiectiv turistic, se transformă, de cele mai multe ori după cîteva ore, într-o experienţă aproape existenţială. Figurile celor care ies sînt transfigurate de descoperirea unor adevăruri mai mult decît intelectuale, a unor sensuri pe care nu le bănuiau sau, în orice caz, nu bănuiau că pot deveni personale, de natură să le influenţeze perspectiva asupra lucrurilor. În asemenea momente, simt că deceniile furate istoriei literare au rodit ceva mai important decît cărţile.“

În timp ce istoricii, cercetătorii şi scriitorii se întrebau, la masa rotundă de la Paris, de ce Europa occidentală pare să fi recunoscut cu destulă inerţie amploarea răului reprezentat de comunismul totalitar, un fel de broderie neverosimilă, de o frumuseţe sfîşietoare, trecea, în public, din mînă în mînă, era pipăită cu sfială, cu fiori. O faşă-pansament, pe care cineva a cusut zeci de cuvinte, zeci de poezii. Adus de la Memorialul Sighet pînă la Paris, obiectul miraculos era mărturia concretă a unui fenomen românesc, rezistenţa prin poezie, în inchisorile comuniste. Am descifrat, într-un colţ, cine şi cînd s-a salvat prin poezia cusută în detenţie pe un bandaj: Ana, 1958.

Cristina Hermeziu este jurnalistă.

Foto: wikimedia commons