Ziua a şasea şi a şaptea. TIFF şi Aurora

4 iunie 2010   Dileme on-line

Şase şi şapte apar împreună pentru că între ele s-a strecurat Wim Wenders, a cărui conferinţă de presă a fost ieri dimineaţă. Despre conferinţă, interviu, work-shop-ul de azi şi inelele lui Wim Wenders – în una din zilele următoare. Ca teaser, zic doar că a fost vorba şi de Kings of Leon.

(r. Peter Brosens şi Jessica Hope Woodworth). Una din cele mai plăcute surprize din festival, o investigaţie antropologică făcută cu mijloacele poemului cinematografic, o reflecţie asupra perceptiei umane si a puterii imaginii, avînd drept background istoria unui doliu multiplicat pînă la dimensiunile dramei unei întregi comunităţi. Genul de film în care treci de suprafaţa ireal de frumoasă a imaginilor, ca să intri înăuntrul tragediei şi s-o simţi (la propriu, prin frisoane) pe pielea ta.
 

 

(r. Călin Peter Netzer). Ca să n-avem discuţii, spun de la început că Victor Rebengiuc merită toate premiile din lume (inclusiv cel de la TIFF) pentru interpretarea magistrală din Medialia de onoare . În filmul ăsta, personajului jucat de Rebengiuc i se oferă, printr-o greşeală administrativă, şansa de a-şi răscumpăra ratarea unei vieţi întregi. Ion I. Ion devine impostor cu bucuria condamnatului la moarte care află că va fi graţiat. Graţierea însă e retrasă, iar adevărul istoric, oricare ar fi el, e restabilit. Medalia de onoare e un film despre falsificările noastre cotidiene, despre istoria-fiare vechi din care nu mai rămîn decît nişte scrisori de dragoste trimise de pe front. Rebengiuc e un actor atît de mare (nici măcar nu îmi mai este frică de asemenea formulări), încît face singur cea mai sfîşietoare scenă din film, cea a conversaţiei la telefon cu fiul fugit în Canada înainte de 89. Scenariul foarte bun al lui Tudor Voican şi regia atentă la detalii a lui Netzer fac din Medalia de onoare un must pe lista filmelor româneşti de văzut anul ăsta. Singura mea observaţie (pe lîngă diluarea inutilă a finalului) e legată de utilizarea pe coloana sonoră a uneia din piesele pe care Philip Glass le-a compus pentru filmul The Hours . Nu pricep de ce n-au ales orice altă compoziţie semnată de Glass, dar care să nu mai fi apărut într-un film. Alăturarea asta face un deserviciu filmului, îl smulge pe spectator din Bucureştiul anilor 90 şi-l aruncă fix în casa doamnei Dalloway-Streep din New York.
 

 

(r. Matei Alexandru Mocanu). Primul nostru documentar muzical aşa cum trebuie. Cu ritm, culoare, poveste şi oarecare tristeţe că partea Shukar (Tamango, Clasic, Napoleon) nu s-a putut înţelege cu partea Collective şi electro şi că proiectul ăsta s-a destrămat atît de repede. De văzut pe HBO, în curînd.
 


 
 

lui Cristi Puiu. După Moartea domnului Lăzărescu , aşteptările erau imense, la fel şi frica la gîndul că Aurora n-o să-mi placă. Ei bine, nu numai că mi-a plăcut, dar cred că e cel mai bun film pe care l-am văzut la TIFF, un film plasat într-o ligă a campionilor cinemaului mondial. În primul rind, să ştiţi că pur şi simplu n-am simţit cum au trecut cele trei ore ale filmului (asta şi pentru că spectatorul e ocupat să facă şi să desfacă în minte o sumedenie de ipoteze despre personajul principal). În al doilea rînd, la Aurora se şi rîde, iar rîsul nu e neapărat o formă de detensionare după zeci de minute de încordare, ci şi o consecinţă a umorului negru al unora dintre replici. După genericul final, voiam doar să ajung acasă şi să scriu tot ce mi-a trecut prin cap despre filmul ăsta. N-am putut, pentru că între Aurora şi scris despre Aurora au intervenit o petrece şi vreo 4 ore de somn.

Pe scurt, pentru că oricum n-are rost să glosez interminabil în jurul unui film pe care l-a vazut deocamdată foarte puţină lume: Aurora îl urmăreşte timp de o zi şi jumătate pe Viorel şi-ţi arată în trei ore cam ce face Viorel înainte şi după crime (bănuiesc că deja nu mai e nici un secret faptul că regizorul joacă şi rolul principal, cel al unui criminal). Pentru că lipsesc ajutoarele convenţionale care să explice spectatorului situaţiile (replici de genul „Mergi la sora ta mai încolo?”, plasate înainte de o scenă în care apare un personaj despre care vei şti, datorită replicii de mai devreme, că e „sora”), singura soluţie e o permanentă selectare şi rearanjare a elementelor oferite de regizor. N-ai de unde să ştii dacă dosarul verde luat de la birou are vreo relevanţă pentru desfăşurarea acţiunii sau ce pastile ia Viorel şi de ce. Există lucruri care contează şi altele care nu, iar povestea se poate reorganiza mereu în funcţie de ce cele cărora le dai importanţă.
 

În filmul lui Puiu, eşti pe cont propriu, iar dezvăluirile de la final, cele care conţin, aparent, motivele crimelor, sînt la fel de incerte ca toate celelalte ipoteze de lucru. Tot în scena din final, Viorel le spune poliţiştilor (şi parcă ar vorbi, de fapt, cu spectatorii) că e îngrozit imaginîndu-şi ce cred poliţiştii că au înţeles din mărturisirile lui. Fraza e greoaie tocmai pentru că e vorba de un continuu transfer al adevărului, pînă la degradarea lui totală (la fel cum se degradează însăşi ideea de sens căutat acerb în orice naraţiune, fie ea cinematografică sau literară).

Aproape toate scenele de interior sînt filmate din uşă, iar cadrul conţine la rîndul lui un cadru mai mic prin care vezi doar un fragment din ce se întîmplă. La fel cum în Aurora vezi un singur fragment din viaţa lui Viorel, rămînînd în cele din urmă cu o sumedenie de gesturi şi acţiuni cărora nu le-ai fi putut găsi explicaţie decît înainte de ziua primelor două crime. Ambiţios, ironic, subversiv, Aurora e exact filmul pe care-l aşteptam de la Cristi Puiu şi pe care-l recomand fără nici o reţinere. (Şi nici n-am apucat să scriu despre cît de bine joacă Puiu, despre profilul lui tăios şi privirea cu adevărat ucigaşă...)

Mai multe