Ziua a şasea

Dragă L.,

Începem să furăm de prin obiceiurile locului, iar consecințele sînt uneori suprinzătoare. Știi că în maghiară nu există genuri gramaticale: o româncă sadea de-acasă, din București, m-a întrebat zilele trecute dacă vreau "o banană sau doi" și poftea la "o copană de pui". Doroteea, care ne ține deschis barul Insomnia pînă la ore cîinești, îmi spune "kicsi drăguț" (cu accent pe prima silabă), cîntă la pian șansonete bilingve și îl tratează matern pe Andrei Dăscălescu (regizorul documentarului Constantin și Elena e homeless la Cluj, și nici acreditare n-are).

Poate omul să-nvețe ungurește cît o vrea, tot rămîne nepregătit pentru Calul din Torino (Béla Tarr, Ungaria, Franța, Germania, Elveția, 2011). Genul de film la care muncești, nu te-ncurci. Începe cu un voice-over despre Nietzsche (acel Nietzsche la care te gîndești, sigur, nu pantofarul Nietzsche din Bremen): omul s-a luat la harță cu un netot care își biciuia orbește calul. Și are de la bun început un ton maiestuos, aspru, tarkovskian. Filmat într-un alb-negru cețos, nu își bate capul cu giumbușlucuri, cu mișcări ultra-elaborate ale camerei, cu secvențe montate frenetic. Cadru strîns, interioare în clarobscur, scenariu eliptic.

Trei personaje duc greul (dar greul ăsta nu e niciodată indicat limpede): un tată, o fată, un cal. Ce s-a petrecut nu cred c-o să aflăm vreodată, dar în cele cîteva ore de discuție de după, fiecare avea o altă variantă. Un soi de post-apocalipsă dintr-un timp neprecizat, deși decorurile par să sugereze începutul de secol XX, sau de poveste a Facerii în sens invers. Șase zile monotone și aproape - aproape!- identice. Ca un joc dintr-acelea de ziar în care ești îndemnat să găsești deosebirile dintre imagini. Mult mai bine a zis cel mai bun prieten al meu: filmele lui Tarr sînt întotdeauna ca niște superbe meciuri de fotbal care se termină cu scorul de zero la zero. Vizionările ulterioare nu sînt recomandate, sînt necesare.
 

Am mai văzut, în competiție, Tăcerea (Baran Bo Odar, Germania, 2010) și Fără cale de-ntors (Miguel Cohan, Argentina, Spania, 2010). Filme curate și corecte, dar la care n-am prea vibrat. Primul e o investigație polițienească a unor omoruri aproape identice, petrecute în același loc, dar la zeci de ani distanță. Filmul e încheiat la toți nasturii, sigur pe el, atent să nu rateze nici una dintre bornele genului. Drept urmare, ușor previzibil. Fără cale de-ntors ia un accident de mașină și-l rostogolește competent, ca pe un ghem de-ale lui Alejandro González Iñárritu: trei familii și o eroare judiciară. E despre ambiguitate morală și despre limitele dragostei de părinte. BREAKING NEWS: n-are limite.