Ziua a șaptea

Dragă L.,

Islandezii de la Cluj sînt ca niște prieteni pe care-i vezi rar, dar pe care-i aștepți cu nerăbdare. N-am fost de față cînd Dagur Kari a căștigat trofeul TIFF-ului cu uluitorul Nói albinói, dar îi cred pe cuvînt pe cei care-mi spun că omul părea sincer mirat că cineva i-a văzut filmul. Să mai și placă părea ceva SF. Cum procedează cu muzica (Björk, helloooo!!!), tot așa și cu filmul - plecați cu toată familia pe miriște și imposibil de ignorat.

Mi-am început ziua cu o comedie din competiție, urmuziană de-a dreptul, Aleea Regelui (Valdís Óskarsdóttir, Islanda, 2010). Întîmplările din film mi se par cu totul secundare prin comparație cu ansamblul personajelor. Ia de-aici: gemeni care nu seamănă neam și care păzesc toată ziulica singura trecere de pietoni, ca să "țină traficul sub control". Cuplu punk pacifist (ha!) care nu pare să se ocupe cu altceva în afară de fumatul "erburilor", în mașina eșuată într-un șanț (printre formațiile favorite - Kukl, una dintre escalele sus-numitei Björk). Cînd și cînd, li se alătură o bunică gen doamna cu butucul din "Twin Peaks" - numai că, fiind vorba de Islanda, butucul e înlocuit de o focă împăiată. Ș.a.m.d.

Umor de situație cît încape, chit că situațiile sînt un amestec de inutilități cosmice, individualism fără rost (toată lumea pare s-o ducă la fel de prost) și nonsensuri fără de sfîrșit. Ca orice comedie reușită, te emoționează taman cînd te-aștepți mai puțin.
 

În cu totul alt registru operează - tot în competiție - Vulcanul (Rúnar Rúnarsson, Danemarca, 2011). A venit la Cluj direct de la Cannes și bine-a făcut. Dramă pursînge, temă universală, meșteșug care nu trădează sub nici o formă un debutant în lungmetraj. Hannes e genul de om care, dac-ar sta la noi la bloc, ar sparge toate mingile copiilor. O știu și copiii lui, oameni în toată puterea, pe care-i surprinde vorbindu-l foarte de rău. Criza e declanșată de atacul cerebral al soției, una dintre acele eroine din viața reală care, indiferent de circumstanțe, au grijă de toată lumea din preajmă pînă cînd nu mai pot sta în picioare.

Filmul suprinde minuțios reacțiile și acțiunile celor care trebuie, de-acum înainte, să aibă grijă de biata femeie. Scenele se-nșiruie ca mărgelele pe ață (deși se cam îngrămădesc spre final), în acel reconfortant stil de cinema pe care l-au brevetat nordicii: montaj aproape imperceptibil, cadre-material de studiu (tablou peste tablou peste tablou; Îți iese de o expoziție, la o adică: "Familii în criză") și ritm domol care sporește tandrețea privirii în fiecare minut. Nu dau nimic în vileag dacă spun că deznodămîntul e cel așteptat, dar stai să vezi cum vine deznodămîntul și abia apoi discutăm serios.

Dramă de familie e și un alt film din competiție, Potopul (Guy Nattiv, Israel, Canada, 2010). Ce te faci cînd copilul autist pe care l-ai expediat într-un azil îți e brusc trimis înapoi, adolescent-belea în ochii băiatului mai mic? O altă poveste tandru-amăruie despre resorturile unei familii (ale oricărei familii), cu un "leading man" de cel mult 13 ani absolut extraordinar în persoana lui Yoav Rotman. Umblă deja vorba că ar putea prinde vreun premiu, iar vorba nu e lipsită de temei.

Au început și ZFR-urile (Zilele Filmului Românesc), prilej de mărturisire - la TIFF nu prea alerg după producțiile autohtone. Vreau să le rumeg pe îndelete, după ce vor fi intrat în cinematografe. Am fost prea tentat însă de Bucharestless, al lui George Dorobanțu (România, 2011). În mintea mea, se revendică de la capodopere mute precum Berlin - simfonia unui oraș sau Omul cu camera de filmat al lui Dziga Vertov: la limita dintre documentar și eseu. Oi fi ridicat eu ștacheta prea sus, dar Bucharestless nu m-a convins. Mi s-a părut prea lung, prea repetitiv, prea dezlînat. Dacă un necunoscător al orașului ar vedea filmul ar putea spune, de pildă, că e unul dintre cele mai pline de verdeață de pe pămînt. Or, vai de noi!, e atît de limpede că nu-i! Ideea e însă binevenită și necesară: Bucureștiul poate și trebuie să-și recîștige demnitatea, iar a-l privi atent - filmul e aproape mut, însoțit de muzică foarte potrivită - e mai mult decît necesar.

Recomandări bune avea și indianul Gandu (Kaushik Mukherjee, 2010), din proaspăta secție "Tinerețe Irosită". Sex, droguri (multe, foarte multe), frustrare adolescentină și muzică. Rock și-un pic de drum'n'bass. Glumițe meta-filmice. Montaj MTV, făcut parcă de cineva cu atenția unui copil de cinci ani. Plot, cum se zice, lax (citește: fără!). Pom lăudat pentru mine, experiment lăudabil pentru alții: ne-am ciorovăit nițel după proiecție. Un bine tot mi-a făcut - mi-a adus aminte de o trupă bună-bună, Asian Dub Foundation. Măcar atît.