Ziua a patra

Dragă L.,

Una e să stai în pat, să te îndopi cu paracetamol și să toooot schimbi comprese cu oțet, și cu totul altceva să știi că restul lumii țopăie din cinema în cinema. Arareori m-am simțit mai frustrat. Răceala pare să fi trecut, totuși, și trecută sper să rămînă.

Iar Călătoresc solo (Norvegia, Stian Kristiansen, 2001) poate să te repună frumușel pe picioare, fără să te solicite deloc, dar fără să te mintă vreo secundă în privința intențiilor sale. Jarle Klepp are 25 de ani, scrie o teză despre onomastica proustiană, nici o grijă pe capu-i. Pînă în ziua în care îi bate la ușă copila de șapte ani pe care nu știa c-o are. Rețeta e binecunoscută, filme de soiul ăsta s-au făcut cu ghiotura: de la un punct încolo, anticipam cu toții replici și/sau situații. Am reținut mai degrabă amănunte fără importanță (cum faci o studentă la Litere să se simtă prost? Îi spui că e o șulfă deconstructivistă) și mutrița trist-matură a copilei - Amina Eleonora Bergrem. De urmărit ce-o să mai facă pe măsură ce crește.

Comedie poate fi considerat și Imperialiștii n-au murit (SUA, Zeina Durra, 2010), care rulează în competiție. Tema e cît se poate de serioasă - paranoia de după 11 septembrie - , dar abordarea face toți banii: Asya e născută la Paris, cu rădăcini musulmane (tatăl ei ar fi "bosniac palestinian"), și muncește la New York, pe post de artist conceptual. "Adică te tăvălești goală prin vopseluri?" o întreabă mexicanul Javier, viitorul amant.

Prima iubire a Asyei, Faisal, a dispărut fără urmă - e posibil s-o fi ușchit în Ibiza, poate că e pe la vreo orgie care s-a prelungit, dar dacă l-a săltat CIA și l-a urcat într-un avion folosit la așa-numitele "extraordinary renditions"? Pe tot parcursul filmului curg în fundal știri despre atacurile israeliene din Beirut. Acolo se află fratele personajului principal, a cărui soartă e cît se poate de incertă.

Regizoarea Zeina Durra e suficient de deșteaptă ca să nu-ți predice justețea vreunei cauze (lupta-popoarelor-din-Orientul-Apropiat) sau să o miștocărească grobian. Nici nu transformă filmul într-o istorie despre terorism, spionaj și George Bush. O interesează mai degrabă felul în care interacționează oamenii în împrejurări istorice recente (și incerte). Ca întotdeauna: cu un amestec de neîncredere, inocență și curiozitate.

Recitind, îmi dau seama că l-am făcut să pară mai serios și mai aspru decît e de fapt. Curge fără noduri, n-are "burți" (deși e un film indie, e unul american - povestea contează!) și e tare agreabil. Imaginea de luat acasă? Musulmani de toate felurile - mai bogați, mai săraci, mai habotnici, mai liberali - care se strîng în preajma radioului dintr-un magazin ca să asculte știrile din Liban. Simplu, firesc, uman.
 

Tot așa se vrea Venus neagră (Franța, Abdellatif Kechiche, 2010).  Îl ratasem vineri, iar lumea mi l-a lăudat intens. E inspirat din viața unei femei din secolul al XIX-lea, Saartje Baartman, ale cărei pățanii ar fi de necrezut dacă ar fi doar ficțiune - slujnică în Africa de Sud natală, e tîrîtă la Londra ca parte a unui freak show în care atracția principală sînt fesele sale. Nimerește apoi la Paris, unde e vîndută unui îmblînzitor de urși și unde ridicolul și obscenitatea spectacolului se amplifică. Sfîrșește într-un bordel, iar după moarte e expusă la muzeu pe post de "legătură lipsă" între om și urangutan.

Intențiile lui Kechiche sînt cît se poate de onorabile, iar felul în care biata femeie cade din rău în mai rău (pînă la urmă, tot ce i se întîmplă e să schimbe pește după pește) e atent și corect urmărit. Prea corect, poate: personajele îmi par fără excepție unidimensionale, mai degrabă marionete decît oameni în carne și oase. Scenele bune nu lipsesc - cea dinspre început în care e rezumat grotescul spectacol în care femeia ia parte îți cam pune un nod în gît. Mai apoi, într-un salon parizian, cineva întreabă dacă poate să-i atingă părul (reacția de după: "c'est drôle!"). Secvențele din bordel sînt un bun amestec de exasperare și de neașteptată tandrețe.

Cum-necum, însă, întregul e mai puțin convingător decît părțile. Aș spune chiar că întreaga grozăvie e aproape glamorizată, e împachetată ca un film de epocă în culori frumoase - costumele personajului principal îți iau ochii - și, iartă-mi vorba proastă, îmblînzită cu gîndul la un public larg, cît mai larg. Ceea ce n-ar fi de condamnat, dar nu știu cît de bine funcționează: de la proiecția asta s-a ieșit pe rupte.