Ziua a cincea

Dragă L.,

Orele sînt f. întîrziate, trezirea - f. devreme. Cu regret te anunț că o să fiu f. scurt*. Să nu mi-o iei în nume de rău. Au trecut cinci zile, sîntem la jumătatea festivalului. Abia acum se înăsprește treaba. Nu mai e timp de lugu-lugu: cinci-șase filme pe zi, ochii girofar, mintea (hai cu tata!) alertă.

Schelete (Nick Whitfield, Marea Britanie, 2010). Prima jumătate e țăcănită cu spume: niște Pic și Poc britanici, amestec de Monty Python, Guy Ritchie și Withnail and I, lucrează pentru compania Veridical (Adevărăciune, cum ar veni). Treaba lor e să extragă - din ce motive, nu importă - acele secrete inavuabile care pot să facă praf viața socială a oricui. "Skeletons in the closet", cum ar veni: cîte prostituate a frecventat un viitor mire cu cîteva zile înaintea nunții, paregzamplu. Ce se fac cei doi (Pick&Pock, respectiv) cînd trebuie să dea de urma unui nene bigam, a cărui fiică din prima căsătorie are cam aceleași capacități supranaturale precum sus-numiții?

Umor de situație și de limbaj gîrlă, dar o melodramă cît casa spre final. Păcat. Poantă de reținut? "Mustața lui Freddie Mercury ar face pe oricine să arate ca Freddie Mercury. Lipește-o pe fața reginei și regina o să arate ca Freddie Mercury". Poante pe care nu aș fi vrut să le țin minte? Cele oferite de subtitrare: "it's out there = e în afară" sau (au, vai și aoleu!) "U-Bahn - banda cu ultraviolete".

Proiectul fără titlu al lui Khartik Krishnan (Srinivas Sunderrajan, India, 2010). Rulează în competiție. Numai cineva la început de carieră sau Lars von Trier își poate permite așa un OZN. Un băiat iubește o fată. Băiatul nu reușește să-i spună deslușit  fetei cum stă treaba, așa că mai bine o roagă să joace într-un film pe care ea l-a inspirat. Pe băiat îl calcă autoritățile pe-acasă și în aceeași casă apar, de nicăieri, un roboțel de jucărie și-o pereche de căști. Băiatul îi spune totuși fetei c-o iubește, ea e mută ca o lebădă, băiatul lasă totul baltă ȘI DISPARE DIN FILM!

Nu moare, nu găsește pe cineva care să consimță la amoarea lui, pur și simplu trece un pod și gata. Regizat în regim "de gherilă", film despre film deghizat o vreme în film de dragoste, e mult mai profund și mult mai deștept decît îl fac eu să pară. Mai pune la socoteală și o auroră boreală prăvălită de niciunde peste Mumbai și, ai cît de cît, o imagine corectă despre el.

Peștera viselor uitate (Werner Herzog, SUA, Franța, 2010). Documentar, proiecție specială 3D. Cele mai vechi picturi rupestre descoperite pînă acum, într-o peșteră din Franța. Ar putea face un ateu precum Mr. Dawkins să aibă un ușor puseu religios. După primul cadru m-am aplecat spre prietena din dreapta și i-am spus (atențiune, limbaj vulgar): "Fuck me, I'm convinced". Nu mi-e rușine să recunosc, ba dimpotrivă, că mi-au dat lacrimile de mai multe ori. Să încerc să rezum experiența ar fi un exercițiu inabil și inutil - sper din tot sufletul ca cineva să aibă curajul să distribuie filmul în România. În vreo cîteva rînduri mi-a venit să întind mîna și să ating minunățiile acelea. Cu riscul de a mă repeta, așa ceva e de nepovestit. Încerc să arunc un cîrlig măcar: dacă nu îți puteai închipui care e legătura dintre oamenii preistorici, Picasso și Fred Astaire, aici o găsești.

O viață însemnată (Federico Veiroj, Uruguay, 2010). În competiție. Un film pentru cinefilii hardcore. Cinemateca din Montevideo stă să se închidă. Unul dintre proiecționiști (vîrstă mijlocie, burtică, tunsoare nefericită) găsește fără să vrea în întîmplarea asta ocazia de a se apropia de femeia pe care o iubește. Alb-negru, cu puricii și cu sughițurile pe peliculă asemănătoare celor de la Cinemateca Eforie, grav fără să fie vreo secundă sentimental. Un salut către cei care au răbdare cu un film de șapte ore (Sátántangó al lui Béla Tarr de pildă). Merge mînă în mînă cu un articol recent din New York Times care zice, între altele, așa: "Să gîndești [pe parcursul unui film] e, evident, o plictiseală, motiv pentru care atîtea filme produse industrial se dau de ceasul morții ca să te distreze. Dacă te distrezi, umblă vorba, n-o să ai timpul și liniștea mentală să observi cît de prăpădit, prostesc și de banal e filmul, cît de anapoda e scris, cît de inabil e regizat și cît de tern joacă actorii".

*Ziceam că o să fiu "f. scurt"? Iacătă că m-am lungit ca o zi de post! Și nici n-am apucat să-ți povestesc despre Fochistul lui Alexei Balabanov (Rusia, 2010). Mă doare să spun că, odată ce-ai trecut prin Cargo 200 și prin Of freaks and men, filmul ăsta e o dezamăgire.