Zilele a doua și a treia

Dragă L.*,

Am văzut minunea, pe Pina - dar despre ea, mai încolo. În patru timpi (Michelangelo Frammartino, 2010) e revelația majoră de pînă acum. Știi cum se întîmplă: intri aproape accidental la o proiecție (Iulia Blaga mi-ar zice că nu există accidente, nici coincidențe), iar la final te-ntrebi unde naiba a fost filmul ăsta toată viața ta.

Ce se-ntîmplă? Mai nimic. Un cioban din Italia, bătrîn-bătrîn și singur-singur, trage să moară. Speră totuși că o s-o mai ducă nițel dacă bea în fiecare seară un pahar de apă în care-a amestecat praf din cel măturat de pe podeaua bisericii. Evident, nu-i merge. Un ied apare pe lume, se pierde de turmă, se prăpădește. Niște oameni taie un ditamai bradul, îl ridică apoi pe o stradă din oraș, îl trîntesc la loc. Alți oameni fac bradul cu pricina cărbune. Konec!

În patru timpi e minunat filmat - camera mai degrabă mîngîie locuri și personaje decît să se fîțîie de colo-colo -, aproape mut (puținele dialoguri nu se-aud, se intuiesc) și, pe rînd, te face să rîzi cu lacrimi sau să bocești discret, cu un zîmbet în colțul gurii. Zice aceeași poveste de cînd lumea: ne naștem, ni se întîmplă niște lucruri cărora nu prea le dăm de cap, și gata. O face cu infinită tandrețe (iedul merită un premiu de interpretare, chiar nu glumesc!) și cu detașare amuzată. Pune-l pe raftul cu alte experimente olecuță absurde, precum Hukkle al lui György Pálfi (Ungaria, 2002).

Nimic experimental în epopeea lui Raúl Ruiz, Misterele Lisabonei (Portugalia, 2010). Dacă În patru timpi e o sîrbă dadaistă, asta-i o simfonie în toată regula. Amor, trădare, abuz, revoluție, Bonaparte, negoț cu sclavi, nimic nu-i scapă portughezului. Imaginea e năucitoare - lină, insidioasă aproape, studiată intens, culori de maestru renascentist. Un film viscontian pînă-n vîrful unghiilor. Am zis cumva că are patru ore și jumătate? Îți trebuie muuultă răbdare: pe mine, o febră cum nu se putea mai anapoda m-a aruncat din sală direct în pat, cu transpirație abundentă și cu frisoane. Mă simt mai bine, mulțam de întrebare. De revăzut. Ar avea un succes, cred, teribil, dacă l-ar serializa cineva la televizor, dar ar fi păcat de el.

Să nu uit: l-am văzut (pînă unde am reușit să-l văd), la fostul cinema Republica, renovat în primul rînd grație celor care pun TIFF-ul pe picioare. Ar fi o sală extraordinară dacă rîndurile noi de scaune nu s-ar fi așezat atît de aproape unele de celelalte încît mi-a venit să-mi pun picioarele pe după gît. Eu sînt destul de înalt, dar am prieteni mai scunzi care și-au înroșit genunchii. E ultimul lucru de care ai nevoie la o proiecție-maraton. Sau la Avatar, la o adică.

Tot acolo am văzut Pina, scrisoarea de dragoste a lui Wim Wenders către prietena lui defunctă, coregrafa Pina Bausch. Orgasm vizual multiplu. Dar, of!, nu e neapărat meritul regizorului. Sau nu în primul rînd meritul lui - fragmentele din spectacolele gîndite de Pina sînt, după cum era de așteptat, uluitoare: nici n-apuci să îți ridici bine maxilarul de pe podea, că se prăbușește la loc. Membrii trupei vorbesc despre ea ca despre o mare preoteasă a unui cult bizar - iarăși, de așteptat și întrutotul întemeiat. Dar, în cele din urmă, monoton. Nu e neapărat un documentar 3D, așa cum a fost vîndut, cît - după cum spuneam - o îndurerată scrisoare de dragoste. Una dintre dansatoare, de exemplu, o invită pe Pina să facă bine și să înceapă odată să-i apară în vis. Orice tip de reacție ar stîrni, e un film care merită un public mare: o să intre în cinematografele românești, așa că faceți-vă un pustiu de bine și țineți-l minte.

Au mai punctat (binișor, dar nu decisiv) Viața Peștilor (Matías Bize, Chile, Franța, 2010) și Cumplit de fericită (Anne Sewitsky, Norvegia, 2010). Primul e liric, meditativ și mort de disperare după o dragoste care s-a cam dus. După cum spunea Mihai Chirilov vineri, un film pentru oameni trecuți de 30 de ani (am exact vîrsta personajului principal, îți dai seama cum m-a pălit), un film de dragoste fără fasoane și fără garanții - exact ca-n viață! Iar al doilea e o comedie amăruie, foarte agreabilă, despre două cupluri și patru îndrăgosteli într-o aspră iarnă norvegiană. Fă tu permutările, eu atît am de zis: nu, nu e vorba de swinging, deși cam așa sună.

În oraș s-au întîmplat multe, dar mai păstrez din ele și pentru zilele următoare. O ghicitoare mai am și gata: cum crezi că se poate numi o firmă de „servicii funerare complete"? Firește, Carpe Diem!

* Se întreabă lumea cine ești de-ți scriu cu atîta osîrdie. Grea întrebare, sigur, dar cititorii ocazionali ai Dilemei-Vechi-punct-ro au dreptul să știe că te cheamă Luiza Vasiliu și că lucrezi la revista asta de, ăăă, de cît timp, apropo? Completează aici: "de la TIFF-ul de anul trecut :)" .