Zile naționale
Zilele însemnate cu roşu în calendar sînt fie sărbători religioase, fie naţionale. Semnificativă apropiere. Naţiunea defineşte o religie, cu fondul de credinţă şi cu ritualurile specifice. Poate cea mai puternică şi mai activă dintre religiile secularizate ale epocii moderne. Ca orice religie, îşi are Panteonul ei şi datele memorabile, aşezate într-un sistem de reactualizări periodice, menit să ţină vie flacăra credinţei şi comuniunea credincioşilor.
După cum naşterea lui Christos şi învierea sa sînt cele două date fondatoare ale religiei creştine, retrăite, prin Biserică, an după an, tot aşa naţiunea îşi legitimează funcţia istorică prin punerea în evidenţă a evenimentelor care, real sau simbolic, stau la originea ei. Fiecare naţiune are cîteva semne distinctive care îi rezumă şi îi pun în relief individualitatea: drapelul, imnul naţional, sărbătoarea naţională şi, aparent mai prozaic, dar la fel de simbolic, moneda naţională (recenta abandonare a ultimului dintre ele în Europa Occidentală ilustrează, dincolo de motivaţiile economice, declinul ideologiilor naţionale în spaţiul de civilizaţie care le-a propulsat în istorie).
Soluţia întocmirii calendarului naţional pare la prima vedere simplă: se extrag datele cruciale, iar cea mai importantă şi mai încărcată de sens dintre ele devine sărbătoare naţională. În fapt, însă, nimeni nu ştie cu adevărat (chiar dacă toţi ne prefacem că ştim) ce este mai important sau mai puţin important într-o istorie. Istoria reală nu se schimbă, dar imaginea ei, multiplele ei imagini se mişcă fără încetare în faţa ochilor noştri, fiindcă, în realitate, noi ne mişcăm... Istoria nu ne spune ce să alegem din ea, alegem cum ne pricepem şi, din cînd în cînd, ne răzgîndim şi alegem din nou.
Statele Unite s-au proclamat la 4 iulie 1776; iată o dată greu de contestat. Dar Franţa nu s-a inventat la 14 iulie 1789 cînd a fost luată Bastilia, iar calitatea în sine a evenimentului poate fi discutată; aşa au decis însă francezii, şi astăzi, luarea Bastiliei, în sens simbolic, a căpătat o importanţă şi o nobleţe mai mare decît faptul istoric real.
Iar noi de unde pornim? Poate din ziua cînd legiunile lui Traian au intrat în Sarmizegetusa? Sau mai dinainte - din păcate nu cunoaştem data - din ziua cînd s-a urcat Burebista pe tron? Tot aşa am putea actualiza momentul intrării lui Mihai Viteazul în Alba Iulia...
De remarcat însă că deşi naţiunile îşi revendică origini cît mai vechi, sărbătorile naţionale se inspiră de regulă din evenimente mai apropiate în timp. Nici italienii nu fac referire la fondarea Romei, ci, mult mai modest, la referendumul din 2 iulie 1946 prin care s-a decis republica, şi nici grecii la ceea ce le putea oferi - şi le oferă multe - istoria lor antică, oprindu-se la mai recenta declanşare a luptei pentru independenţă: 25 martie 1821. Germanii au optat pentru data de 3 octombrie, aniversarea reunificării din 1990... Ne-am lămurit aşadar: aniversările acestea sînt mai curînd politice decît propriu-zis istorice, ele pun în evidenţă evenimente în care generaţiile actuale se regăsesc cu uşurinţă. Mărindu-le, adesea, importanţa efectivă, absolutizîndu-le. Dar aceasta este condiţia oricărui simbol. Nu are rost să-i cerem să fie riguros cîntărit ştiinţific; totul este să reprezinte ceva fundamental pentru contemporaneitate.
Dacă toată lumea politizează, şi românii au politizat, şi cît se poate de explicit. După 1866 data privilegiată a devenit 10 mai, ziua cînd Carol I a intrat în Bucureşti şi a depus jurămîntul ca domnitor al ţării. Tot 10 mai este şi data independenţei din 1877. Suprapunerea în calendar a celor două momente a dat ceva bătaie de cap. Încă din aprilie 1877 România se afla în stare de război cu Turcia; armata se mobiliza, trupele ruseşti aliate străbăteau teritoriul ţării, turcii bombardau oraşele de pe Dunăre... Independenţa însă întîrzia. Ea trebuia proclamată la 10 mai, pentru a coincide cu data venirii principelui Carol, cimentîndu-se astfel legăturile simbolice ale dinastiei cu ţara. Aşa că "s-a tras de timp", în ciuda presiunii evenimentelor. În sfîrşit, la 9 mai, corpurile legiuitoare au votat moţiunea independenţei, promulgată solemn de Carol la 10 mai. Osteneală inutilă, pare-se. Românii ştiu astăzi, bine învăţaţi de şcoala comunistă, că independenţa s-a proclamat la 9 mai; nu în ziua venirii lui Carol, ci într-o zi care corespunde cu înfrîngerea Germaniei de Armata Roşie în al doilea război mondial (9 mai 1945; Occidentalii au reţinut ca dată a capitulării 8 mai 1945). Pînă la instaurarea comunismului, sărbătoarea naţională a României avea să rămînă 10 mai, cu dubla ei semnificaţie.
Jocul acesta cu datele poate să pară stupid unui raţionalist. Potrivirile, fortuite sau mai degrabă aranjate, dau însă o greutate sporită faptelor, le conferă un sens transcendent, o marcă pe care istoria însăşi ar fi decis parcă să o imprime. Prusia s-a înălţat la rangul de regat la 18 ianuarie 1701. Tot la 18 ianuarie, în 1871, s-a proclamat la Versailles, în Sala Oglinzilor, într-o Franţă înfrîntă, Imperiul German. Franţa şi-a luat revanşa la sfîrşitul primului război mondial: conferinţa de pace de la Paris şi-a deschis lucrările la 18 ianuarie 1919! 2 decembrie este o dată napoleoniană: 2 decembrie 1804, încoronarea lui Napoleon ca împărat; 2 decembrie 1805 (şi Napoleon a tras o zi-două de timp), victoria de la Austerlitz; 2 decembrie 1851, lovitura de stat a lui Ludovic-Napoleon Bonaparte; 2 decembrie 1852, încoronarea lui sub numele de Napoleon al III-lea... Iată cum se încarcă istoria cu semnificaţii adînci!
Revenind la România, odată monarhia abolită de comunişti, 10 mai s-a transformat din zi sacră în zi rău famată. A rămas 9 mai, cu dubla sa semnificaţie (1877 şi 1945), dar nu ca zi naţională; ea servea însă de minune, în ambele ipostaze, punerii în evidenţă a frăţiei de arme româno-ruse, mai întîi la Plevna, apoi în al doilea război mondial, după 23 august 1944, fireşte. Ziua naţională a devenit 23 august, data înlăturării regimului Antonescu şi întoarcerii armelor împotriva Germaniei. Interpretarea acestui moment s-a dovedit una dintre cele mai încurcate probleme istorico-politice româneşti. Ce s-a întîmplat de fapt atunci? Se pare că s-a întîmplat aproape orice, în funcţie de unghiul din care sînt privite lucrurile. Într-o primă fază, faza frăţiei româno-sovietice, "actul de la 23 august" (i se spunea aşa, mai puţin angajant), era definit drept "ziua eliberării României de către glorioasa armată sovietică, ziua doborîrii dictaturii fasciste antonesciene de către forţele patriotice conduse de partid..." (citat din Gheorghe Gheorghiu-Dej). Meritul, aşadar, revenea în primul şi în primul rînd sovieticilor, apoi "partidului", şi deloc altora. Citim în manualul de istorie al lui Roller: "În noaptea de 23 august o formaţiune de luptă patriotică care - conform planului de acţiune întocmit de partidul comunist - se afla în palatul regal, procedează la arestarea Antoneştilor...". Nostimă treabă: acolo, în palatul regal îşi petreceau îndeobşte nopţile formaţiunile comuniste de luptă?
Apoi, pe măsură ce partidul comunist român şi România comunistă s-au detaşat de Moscova, a scăzut, în acelaşi ritm, şi rolul Moscovei la 23 august 1944. "Insurecţia armată antifascistă", cum s-a numit un timp, apoi, în somptuoasa formulare finală, "revoluţia de eliberare naţională şi socială, antifascistă şi antiimperialistă" se datora, fireşte, comuniştilor, dar alături de ei, sub conducerea lor, creşteau rîndurile românilor patrioţi, din cele mai diverse categorii. Chiar şi partidele burgheze şi regele (se zicea de obicei "Palatul", nu regele), au sfîrşit prin a se alătura, din motive egoiste, se înţelege. A fost o revoluţie cu adevărat naţională. Partidul - "centru vital al naţiunii", cum se autodefinea prin anii '80 - îşi legitima astfel poziţia de exponent suprem al destinului istoric românesc.
După prăbuşirea comunismului, răspunderea pentru "actul" de la 23 august, socotit acum, mai aproape de adevăr, ca o lovitură de stat, a fost transferată regelui Mihai şi partidelor istorice. Din această nouă perspectivă el apare unora nu ca instaurare a comunismului în România, ci ca reinstaurare a democraţiei! Alţii însă, dimpotrivă, îi reproşează regelui că ar fi netezit drumul comunismului; Antonescu, trimis la moarte de comunişti, a ajuns să fie susţinut astăzi de foşti comunişti, care-l acuză pe rege că l-ar fi sacrificat. Regele devine unealtă a comuniştilor, iar comuniştii nu mai sînt comunişti. Complicat, nu? Aşa este România, complicată...
Oricum, 23 august, dată compromisă sau în cel mai bun caz echivocă, nu mai putea să rămînă sărbătoare naţională. Ideologii neamului trebuiau să găsească altceva. A fost şi tentaţia alegerii uneia dintre zilele revoluţionare din decembrie 1989 (Timişoara, Bucureşti). Pînă la urmă, cum se ştie, a avut cîştig de cauză 1 decembrie: adunarea de la Alba Iulia din 1918, care a proclamat unirea Transilvaniei cu România. Nu este o dată cam prea "naţională" şi cu un anume ascuţiş antimaghiar? Unei asemenea insinuări i s-ar putea răspunde că momentul ales nu priveşte exclusiv o anume provincie, ci reprezintă ultima verigă a întreitei uniri din 1918: Basarabia, Bucovina, Transilvania, actul final al întocmirii României Mari. Dar de ce sfîrşitul şi nu începutul? S-ar fi putut reţine 24 ianuarie, unirea Principatelor: atunci a apărut în istorie România. Discuţie, fireşte, pur teoretică. Nu există un aparat de precizie care să indice, cu obiectivitate, data cea mai demnă de respect din istoria unui popor.
Constatăm doar, într-un interval puţin mai larg de un secol, succesiunea a trei zile naţionale şi chiar, cu referire la acelaşi eveniment, schimbări majore de sens. Este ilustrarea instabilităţii româneşti, a drumului nostru şerpuit; şi imnul naţional s-a tot schimbat, de la "Trăiască Regele!", la "Înfrăţit fi-va veşnic al nostru popor cu poporul sovietic eliberator"... şi aşa mai departe; despre denumirile străzilor, ce să mai spunem... Cînd românii, timp de o sută de ani, vor reuşi să-şi păstreze aceeaşi sărbătoare naţională, acelaşi imn şi nume de străzi neschimbate, atunci cu adevărat va intra şi România pe un drum mai sigur al istoriei.
(apărut în Dilema, nr. 341, 20 - 26 aug. 1999)