Yesterday la zi
Toate deceniile sînt obsedante, nu doar unul anume, şi numai cînd ştii şi pricepi ceva despre acest vertij al vieţii care-ţi dă lumina cea mai sumbră, dar şi cea mai feerică,
senzaţia de cumplit, dar şi de tandreţe,
ideea de mister, dar şi de claritate,
de stupid, dar şi de inteligenţă,
de nuanţă, dar şi de categoric,
numai atunci poţi cînta ceva convingător despre tine, fără a te teme că devii monoton,
bucurîndu-te, fără fală, doar de forţa obsesiei tale,
chiar obsesia vieţii pe care o porţi ca Stan Getz, saxofonistul fără pereche, de la care orice artist are a învăţa lipsa de solemnitate:
"niciodată nu m-am gîndit la jazz ca la o artă, jazzul e un joc, e expresia a ceea ce simt: cît sînt de furios, cît sînt de fericit, cît sînt de blînd, asta e totul...";
fiindcă se înţeleg greu asemenea adevăruri subevaluate, cotate la doi bani, singurele cu care poţi face adevăratele averi în artă,
eu nu mă plîng cînd buni prieteni şoptesc, în mică taină, altor buni prieteni: "spuneţi-i să-i mai lase pe Stan şi Bran ca eroi ai rezistenţei prin cultură..."
dar dau lacrimă fără ruşine cînd îl divivăd pe Yves Montand cîntînd nuvele ca ale mele
despre toamna lui '41, cînd l-a auzit prima oară pe Duke Ellington (avea 13 ani, exact vîrsta la care am auzit întîia mea "Caravană", la cîteva ore după ce am fost confirmat religios că sînt bărbat şi pot spune "Kadiş" lîngă alţi bărbaţi...)
despre dimineţile din '47 cînd ieşea din "cava" lui Boris Vian şi Sartre, simţindu-se fericit şi apucîndu-se în plină melodie să lase orice muzică şi să se enerveze cu cuvinte ca toate cuvintele: "nu-mi spuneţi că asta a fost... da, a fost viaţa noastră!".
Atunci, lăsînd marmelada aia de lacrimă să se usuce sub ochelari,
mă văd plecînd de la patinoarul "23 August", unde mă duceam fără o leţcaie, să ascult, în neuitatul an '56 şi în pauzele meciului de hockey,
benzi cu "J'aime flâner..." şi "Une demoiselle sur une balançoire", pe un ger care habar nu avea de dezgheţ;
şi luam "un 25" pînă la Izvor,
după care urcam pe Brezoianu pînă la locul de-i mai zicea "Café de la Paix",
unde dădeam de Labiş, Raicu şi Mazilu, de domnul Ghiţă Mărgărit care-mi spunea iar şi iar: "le cam minţiţi, domnule Radu!"
şi simţeam că nu mai trebuie să mint în ce scriu la ziar,
că e absolut necesar să ai lîngă tine o voce care să nu te ierte şi să nu te mîngîie,
simţeam că desluşesc minciuna din adevărul etern la zi,
îmi ziceam că dacă îmi devin odios nu are rost să fiu şi şmecher,
lăsam paharul pe masă şi plecam iar pe bulevard
cîntîndu-mi: "je suis quelqu'un à Luna Park”
pentru a mă întîlni pe Zalomit cu Millo Petroveanu, cel care îndrăznise să vadă literatura ca „un turn Babel armonios” şi care urma să-mi dea, în taină, pentru două nopţi, La cavalerie rouge a lui Isaac Babel, ediţia din ’35, de la Paris, a Armatei de cavalerie.
„Nu-mi spuneţi că viaţa asta a fost”, Beatleşii, blugii, Salinger şi Elvis au venit mult mai tîrziu şi am plăcerea să susţin că au fost o revoluţie pe care nu aţi cunoscut-o; nu am putut niciodată să dansez rock-and-roll-ul,
fiindcă m-a împiedicat ceva la inimă, la picioare, dacă nu la cap, poate cultura tangoului, a slow-fox-ului care-ţi intră în oase tot ca o politică sau ca o literatură; de aceea, prin ’68, în august, la 2 Mai, pe terasa crîşmei „La Dobrogeanu” (aproape Gherea...) cu o cehoaică în braţe, am transformat de comun acord „Yesterday” într-un tangou...
(Îmi) transmit toate acestea stînd la „groapa noastră de fumat”, în bucătărioara Dilemei vechi, ascult un vis al lui Marius C. (aşa a semnat el, elev, prima scrisoare în pagina dilematicilor), apoi o explicaţie a băiuţelului Matei F. la amorul lui pentru echipa Angliei (imnul!) şi mă uit la Adina P. (căreia anul trecut i-am împrumutat Armata de cavalerie a lui Babel, ediţia românească din 1965, iar ea, la schimb, Sărbătoarea ţapului a lui Llosa). Le propun în gînd să îngînăm împreună „Yesterday” şi nu au nici o obiecţie... pe această melodie, dau legătura în studioul strict personal „Marcel Proust”.
(Articol publicat în Dilema veche, nr. 127, 30 iunie - 6 iulie 2006)