Woody Allen în dialog cu Stig Bjorkamn

30 ianuarie 2013   Dileme on-line

Cînd mi s-a cerut să scriu această carte, nu-l întîlnisem pe Woody Allen decît o singură dată. Era primăvara lui 1986. Hannah şi surorile ei primise invitaţia de a fi reprezentat „hors concours” la festivalul de film de la Cannes. Woody Allen, căruia nu-i place să părăsească New York-ul şi cu atît mai puţin să apară în public în legătură cu filmele sale, nu avea de gînd să fie de faţă la prezentarea filmului. Deci, dacă Woody Allen nu avea de gînd să vină la festival, festivalul a trebuit să vină la Woody Allen.

Festivalul l-a însărcinat pe Jean-Luc Godard să realizeze un interviu filmat cu Allen la New York, despre filmul său. Din întîmplare, am fost prezent la acest interviu. Îl cunoşteam întîmplător pe producătorul care se ocupa de filmare, Tom Luddy, iar el m-a angajat pe loc ca fotograf. Atît Allen, cît şi Godard au fost de acord, dar cu o condiţie pusă de Woody: el urma să hotărască ce fotografii puteam folosi.

Filmarea a avut loc în cinematograful privat din biroul lui Woody, situat în Centrul de Film din Manhattan. E un loc destul de gol şi nemobilat. Nu erau acolo decît o canapea, două fotolii şi o masă joasă. De-a lungul unuia dintre pereţii mai mari erau cîţiva metri de rafturi cu o parte din colecţia de discuri a lui Woody, precum şi un pian vechi. Ecranul de cinema de pe unul din pereţii mai mici era acoperit de o cortină neagră.

Conversaţia dintre aceşti doi regizori celebri – amîndoi aproape la fel de timizi – a durat o oră bună. Cînd s-a terminat filmarea, Allen şi Godard au pozat pentru aparatul meu. Apoi i-am dat lui Woody rolele de film.

După aceasta am ţinut cu el o corespondenţă foarte sporadică, pînă în vara lui 1991, cînd l-am contactat cu propunerea unei posibile cărţi de interviuri despre cariera lui de scriitor, animator, actor şi – mai presus de toate – realizator de filme. După un timp a venit răspunsul, prietenos, mai degrabă evaziv: nu era momentul potrivit. Woody pregătea – ca de obicei – un nou film. Dar a lăsat deschisă posibilitatea de a relua cîndva acest proiect.

În ianuarie 1992 am fost invitat la New York pentru un interviu în legătură cu Umbre şi ceaţă, care urma să aibă premiera în curînd. Am văzut filmul în sala de proiecţie a Columbia Films. A doua zi m-am întîlnit cu Woody Allen, fiind unul din mulţii critici de film care veniseră din Europa să-l intervieveze. Reprezentanta de presă, prietenoasă dar cu răsuflarea tăiată, m-a informat că aveam 45 de minute la dispoziţie. „Domnul Allen este un om foarte ocupat!”


***

Poziţia lui Woody Allen în lumea filmului e unică. Are un contract cu producătorii lui care îi garantează libertate totală pentru a scrie şi a regiza un film pe an – cel puţin. Asta înseamnă că Woody are control nelimitat în ceea ce priveşte alegerea subiectului, scenariul, actorii şi membrii echipei, varianta finală şi aşa mai departe. Singura condiţie este să rămînă în interiorul limitelor financiare stabilite pentru proiect.

Woody Allen, persoana pe care am învățat să o cunosc cît timp am lucrat la această carte, nu prea seamănă cu personajul de film pe care îl ştim de pe ecran, lupul singuratic şi nevroticul incurabil, nu are prea mult din toată acea  suferinţă şi, nu în ultimul rînd, din acea auto-compătimire ca fundament binevenit pentru toate defectele pe care pare să vrea să le dezvăluie cu o plăcere aproape masochistă: ipohondria, egocentrismul, nehotărîrea şi alte fobii mai uşor sau mai greu de definit. În locul acestui personaj, l-am văzut pe muncitorul disciplinat şi pe omul care ia decizii, un artist serios şi conştient, cu pretenţii ridicate de la sine însuşi şi care refuză compromisul în privinţa artei şi a viziunii sale.

Viaţa sa personală este un sector protejat, cea publică redusă la un minimum necesar. Excepţie fac serile de luni de la Michael’s Pub unde Woody se produce practic în fiecare săptămînă în calitate de clarinetist într-un grup de muzicieni de jazz tradiţional. Acum spectacolele au fost mutate la Café Carlyle, dar programul a rămas acelaşi: în fiecare seară de luni cînd Woody nu e ocupat cu lucrul la vreun film. Muzica e probabil una dintre cele mai importante surse de inspiraţie pentru Woody. Aceasta şi alte surse de inspiraţie şi creativitate sînt subiectele următoarelor pagini. (S.B.)




Părinţii tăi nu s-au împotrivit marelui tău interes pentru filme. Nu au protestat, nu au încercat să te împiedice sau să-ţi interzică să te uiţi la filme?

Nu. La acea vîrstă foarte mică o verişoară mai mare mă ducea la cinema o dată pe săptămînă. Dar cînd am crescut... pe ceilalţi copii din cartier părinţii îi îndemnau să nu meargă. Dacă era vară, le spuneau: „Du-te şi joacă-te la aer, du-te şi joacă-te la soare, fă sport, du-te la înot”. Erau multe mituri pe vremea aceea legate de faptul că filmele făceau rău la ochi şi alte lucruri asemănătoare. Părinţilor mei nu le păsa de asta şi nu încercau să mă oblige să fac altceva. Şi eu am urît mereu vara, uram căldura, uram soarele. Deci mă duceam la un cinematograf cu aer condiţionat. Şi uneori, ştii, mă duceam de patru, cinci, şase ori pe săptămînă sau în fiecare săptămînă, de toţi banii pe care puteam să-i strîng. Totdeauna erau cîte două filme. Şi îmi plăcea la nebunie! Dar iarna, cînd aveam şcoală, era altă treabă. Nu puteai să mergi decît la sfîrşit de săptămînă. Dar de obicei mergeam şi sîmbătă, şi duminică, şi, uneori, vineri după-amiază, după şcoală.

Vedeai tot ce rula sau erai selectiv în vreun fel? Erai mai interesat de un anumit tip de filme, filme de gen?

La început am văzut tot şi orice se putea. Şi apoi, cînd am crescut un pic, mi-au plăcut foarte mult comediile romantice, comediile sofisticate. Şi îmi mai plăceau foarte mult fraţii Marx, şi filmele poliţiste.

Fraţii Marx trebuie să fi fost destul de pretențioși pentru gustul unui copil, nu?

Cred că am avut dintotdeauna gusturi relativ sofisticate în ceea ce priveşte comediile. Pentru că nici cînd eram copil nu mă dădeam în vînt după comediile bufe. Nu mi-au plăcut niciodată clovnii – spre deosebire de Fellini. Şi asta s-ar putea să fie aşa din cauză că acei clovni pe care-i vedem noi în Statele Unite diferă radical de clovnii europeni. Nu mi-au plăcut niciodată clovnii de circ. Şi nu mi-au plăcut niciodată prea mult comediile bufe. Am fost atras pe loc de un tip mai sofisticat de comedii. Îmi plăceau filmele lui Preston Sturges şi cîteva dintre comediile sofisticate de la începutul anilor ’40. Acestea erau preferatele mele. Fraţii Marx sînt într-o categorie aparte, pentru că erau caraghioşi şi ca nişte clovni, dar şi foarte, foarte sofisticaţi. Extrem de cerebrali şi spirituali. Vezi tu, nici pînă azi nu mă distrează prea tare Stan şi Bran. Toată lumea pe care o cunosc, toţi contemporanii mei, toţi prietenii mei pur şi simplu îi adoră. Li se par extraordinari şi de multe ori încearcă să-mi arate ce pierd. Nu că nu i-aş suporta pe Stan şi Bran, dar n-au însemnat niciodată nimic pentru mine. N-am avut niciodată o toleranţă prea mare pentru comediile caraghioase.

***

Sexul este unul dintre subiectele sau una dintre temele cele mai prezente în filmele tale. În perioada în care ai crescut, sexul era un subiect mai mult sau mai puţin interzis?

O, da, complet. Nu se vorbea despre asta, nimeni nu îl practica vreodată.

Deci, cinematograful a fost cu atît mai important. Să poţi vedea sexul practicat...

Nu-l vedeai niciodată în cinematograful din Statele Unite. Exista o glumă despre filmele străine. În filmele străine acceptau sexul altfel decît americanii. Americanii au avut totdeauna o atitudine derizorie faţă de el.

Dar în perioada în care ai crescut, care erau cele mai importante lucruri pe care voiai să le ştii despre sex, dar în legătură cu care îţi era teamă să întrebi?

Sincer, doar unde se găseşte? Şi cît de repede? Asta era tot ce mă interesa în legătură cu el. Cantitatea şi accesibilitatea.

(fragment din volumul Woody Allen în dialog cu Stig Bjorkamn, traducere de Paul Slayer Grigoriu, Editura Publica, 2013)
 

Mai multe