Wall. Paywall

Una apare în România, cealaltă la New York. Una e zilnică, cealaltă e săptămînală. Într-una apar şi ştiri, în cealaltă poţi savura preponderent opiniile. Şi totuşi, între

şi

există o asemănare la fel de pregnantă ca şi diferenţele enumerate. Ambele publicaţii au deschis drumul, în Statele Unite şi respectiv în România, pentru un mod nou de finanţare, adaptat vremurilor de azi: abonamentul digital.

Nu am date - şi nici nu am încercat să obţin - despre felul în care îi merge

după ce a introdus plata pentru accesarea online a articolelor sale. În schimb, pentru

statisticile pe anul 2012 au început să apară. Şi i-au entuziasmat pe publisherii pînă de curînd disperaţi de scăderea constantă a veniturilor din publicitate.

şi “sora ei europeană”, cum e considerată

, vor face în 2012 aproape 100 de milioane de dolari din exploatarea “paywall-ului” - termenul generic pentru facturarea accesării online a unei publicaţii. Suma e estimată de către un analist american citat de Bloomberg şi în sine nu spune mare lucru, dar în comparaţie cu sumele din publicitate şi mai ales în contextul evoluţiei lor comparate, începe să aibă sens. Mai precis, ea a ajuns la acest nivel într-un ritm mult mai susţinut decît au scăzut veniturile din publicitate. Iar la asemenea tendinţe, în anul 2013, pentru prima oară în istoria

veniturile din abonamente le vor depăşi pe cele din vînzarea spaţiilor de reclame. Prognozele sînt cu atît mai importante cu cît contrastează cu ceea ce ştiam pînă acum: în modelul clasic de publishing, raportul de aur al veniturilor din publicitate vs venituri din vînzarea publicaţiei este 80 la 20.

Pare în sfîrşit o primă veste optimistă apărută în lumea depresivă a presei, lovită deopotrivă de lipsa modelelor de business adaptate epocii online şi de criza economică. Semnificaţia ei a fost surprinsă de autorul de la Bloomberg: cititorii, şi nu clienţii de publicitate, sînt cei implicaţi acum în mod decisiv în soarta cunoscutei publicaţii americane.

Dar introducerea unui paywall aduce şi riscuri.

are în acest moment aproape 600.000 de “subscribers”, adică cititori care plătesc accesarea online a articolelor. Un număr mult mai mic de cititori decît cel al celor ce ar fi accesat “la liber” siteul

. Riscul ar fi putut veni din partea publicitarilor sensibili la trafic, care ar putea migra în teritoriul mult mai larg al celor ce navighează liber pe net. Pînă acum, strategia

a funcţionat însă, în parte pe argumentul că reclamele pot fi mai bine vîndute unui public plătitor, care teoretic e mai bine conturat pentru publicitari decît cel care accesează siteurile gratuite. Şi e adevărat şi că

a lăsat la liber 10 articole lunar pentru orice cititor online şi în plus, dacă ai cont pe Twitter sau Facebook, poţi accesa gratuit articolele promovate de

pe aceste reţele de socializare.

Cîştigarea pariului pus de

pe paywall nu poate însemna însă că industria ca atare a ajuns la liman. Sau măcar în apropierea lui.

are un specific care lipseşte multor publicaţii. Cu alte cuvinte, nu oricine îşi permite un paywall, pentru că niciunui cititor nu îi va conveni să se caţere pe el pentru ca în vîrf să ajungă să contemple un peisaj anost, sau unul deja cunoscut.

şi-a permis să introducă paywall-ul în martie 2011 pentru că are în miezul afacerii o redacţie “producătoare de conţinut” - adică de articole scrise de jurnalişti bine plătiţi, experimentaţi, furnizori de context, subiecte şi conexiuni pe care nu le găseşti în depeşele agenţiilor de ştiri.