Viol, căsătorie, divorţ: Comunismul şi românii
Sînt mai multe maniere de a discuta public despre comunism. Ar fi cea consumeristă, ilustrată mai ales la televiziunile nerăbdătoare să înghesuie cît mai repede dezbaterile în clișeele aferente (vezi frecvența TV a unor termeni vandabili, dar vagi, de genul „torționarul”, sau „nostalgicii”). Sînt și numeroasele filme despre comunism, un cal de bătaie preferat al multor regizori de după 1989. Există și literatura concentraționară, memoriile din detenția comunistă, de o largă diversitate în ce privește valoarea lor literară sau istorică. Ar fi și maniera academică, sau instituțională, care parcă se ferește să aibă vreo tangență cu prezentul viu și care de aceea trăiește mai mult în lumea ei. Între toate acestea, apare rar și cîte un demers de popularizare a temei comunismului care încearcă și să acrediteze la nivelul publicului unele observații obiective despre perioada comunistă. Un exemplu în acest sens este și cartea istoricului Lucian Boia lansată la Bookfest: Strania istorie a comunismului românesc.
Titlul e surprinzător, pentru că sugerează un fel de excepționalism - prin stranietate - al comunismului românesc. Domnul Boia prezintă spre justificarea titlului cîteva paradoxuri ale comunismului din România; nu le menționez, dar cred că e posibil să fie bine surprinse. Însă la fel de paradoxal este și să găsești la un istoric care s-a preocupat frecvent să arate că România nu e nici pe departe buricul pămîntului o încercare de demonstrație a unicității comunismului românesc. Dar pot recunoaște că un astfel de titlu nu are cum să nu ajute la difuzarea mai bună a cărții „în rîndul maselor largi, populare”, ca să mă folosesc de o terminologie asortată subiectului.
Citind cartea, am trăit din nou senzația unei lacune în istoriografia comunismului. Sînt referiri pasagere la comunismul din alte țări, cum ar fi Ungaria, Polonia, Cehoslovacia sau Bulgaria. De exemplu, cum a fost tratată proprietatea în aceste țări în timpul comunismului, cu trimiteri particulare la colectivizare sau la fenomenul „mandatarilor”. Sau ce diferențe și asemănări ale procesului de instalare a regimului comunist sînt între unele dintre aceste țări. Dar după ce ţi se deschide gustul pentru a afla ce a fost specific românesc şi cum au procedat alţii în cutare decizie sau proces, eşti lăsat cu ochii în soare, nelămurit, neinformat. Cartea nu intră în astfel de detalii. Și am impresia că în general studiile comparative privind comunismul în Estul Europei lipsesc, așa încît chiar și azi, la peste 25 de ani de la căderea comunismului, informațiile de sinteză de acest fel sînt - dacă sînt - doar la îndemîna unui grup restrîns de erudiți.
Nu e cazul să fac inventarul ideilor din cartea domnului Boia. Dar unele merită menționate, fie și numai prin prisma potențialului lor polemic. De pildă, Lucian Boia scrie despre un fatalism al instalării comunismului în România și în general în Estul Europei. Nu este vorba, în opinia lui, de o cedare a Occidentului în fața lui Stalin. Occidentul n-avea ce să cedeze pentru că nici nu a avut vreo șansă să negocieze. Impunerea comunismului în țările ocupate de Armata Roșie a fost inevitabilă pentru că Occidentul nu dorea o confruntare cu sovieticii iar aceștia la rîndul lor aveau o inerție a expansiunii cultivată încă de pe vremea țarilor. Și chiar dacă prin absurd, mai scrie Lucian Boia, rușii ar fi fost în postura de a alege o singură țară de comunizat, aceasta ar fi fost România, din cauza proximității, a atitudinii sale față de URSS din timpul războiului și a credinței creștin-ortodoxe a majorității populației, comune cu cea a ocupanților „atei”.
La un moment dat, în Strania istorie a comunismului românesc, autorul scrie despre apariția și dezvoltarea economiei negre, paralele, care ducea la rotunjirea veniturilor populației comunizate. Se petrecea prin deceniile șapte-opt ale secolului trecut, cînd ar fi apărut plicul la medic, meditațiile la profesor, furtul normat din CAP-uri. O bună parte din aceste obiceiuri ale „economiei descurcării” s-a perpetuat pînă azi, ca dovadă a unei „desprinderi lente de modelul comunist”. De notat că aceste practici despre care vorbește Lucian Boia au apărut în paralel cu un fel de acceptare socială a comunismului, poate chiar a retoricii sale de identificare cu punctul terminus al istoriei. Era aceeași perioadă în care bancurile țineau locul dezbaterilor civice, în care cenzura era omniprezentă dar cu toții ascultau Vocea Americii și Europa Liberă, în care oficial activiștii erau atei, dar Nicolae Ceaușescu își îngropa părinții cu slujbă și alai bisericesc. Comunismul nu s-a instalat confortabil, pare să argumenteze domnul Boia, decît atunci cînd s-au pus la punct și micile sau marile tertipuri de evadare temporară din el. „Curat românește”, cum ar spune Caragiale.
La capătul celălalt al parantezei temporale comuniste, opinia istoricului față de momentul 1989 este exprimată fără echivoc. Dintre cele trei „exit-uri” din sistem - revoluție, revoltă populară, lovitură de stat - Lucian Boia le alege… pe toate. Revoluție, pentru că am asistat la o schimbare de regim, care nu se petrece peste noapte, ci eventual continuă și azi. Revoltă populară pentru că „sute de mii de oameni și-au riscat viața ieșind în stradă” pentru a înfrunta un regim cunoscut ca violent. Și lovitură de stat pentru că mulțimea n-avea nici program, nici conducători. Și nu exista nici societatea civilă ca în alte țări foste comuniste, puterea fiind preluată de comuniștii din eșalonul doi.
Pentru faza postcomunistă a comunismului - pentru că există în carte și un capitol dedicat acestei perioade - istoricul pare să fi rezervat cele mai tranșante păreri. Mai întîi, despărțirea de comunism este prelungită și ezitantă. Românii nu se înghesuie să îl denunțe, și așa se explică pensiile mari ale securiștilor, legile care îi încercuiesc pe informatorii securității, dar nu și pe angajatorii lor din epocă, statutul pînă recent intangibil al șefilor de închisori comuniste. Este apoi vorba de „noii îmbogățiți” prin furt ai societății actuale. Ei evadează şi astfel închid cît se poate de ironic cercul teoriei comuniste a egalității dintre oameni. Scrie Lucian Boia: „Procesul e încheiat, și ce s-ar mai putea face? Noua clasă dominantă e bine instalată, ancorată solid, la locul ei. Provenită, dacă nu în întregime, în tot cazul în mare majoritate, din structurile comuniste, cu o semnificativă componentă „securistică” (rămînînd în seama viitoarelor cercetări, atunci cînd se vor putea întreprinde, să confirme, eventual să nuanțeze, o asemenea constatare, deocamdată empirică). Comunismul a pierdut partida. Comuniștii însă au cîștigat-o. E ca și cum întreaga poveste a comunismului n-ar fi avut alt rost decît acela de a înlocui o clasă dominantă prin alta”.
Comunism românesc: ascensiune și decădere
Dar pe lîngă toate acestea, există în cartea domnului Boia și sugestia unei etapizări a comunismului românesc, pe care autorul nu o face de facto, dar spre care converg mai multe dintre ideile volumului. Pornind de la statutul de experiment social pe care și Lucian Boia i-l atribuie comunismului, aș distinge cîteva etape clare ale avatarului său românesc. Astfel, în funcție de aderența sa populară, comunismul poate fi sau așezat (acceptat), sau neașezat (respins). Iar în funcție de propria dinamică, comunismul românesc poate fi fie în ofensivă, fie în defensivă. Operînd cu aceste categorii, am obține următoarele perioade surprinzător de simetrice ale comunismului românesc, fiecare în mare ocupînd cîte un deceniu din secolul 20.
Neașezat, în defensivă. Este perioada de început a comunismului în România. Atunci au loc alegerile din 1946, în care comuniștii, instruiți de la Moscova și foarte conștiincioși pe teren (conștiinciozitatea cu care își făceau temele învățate sau transmise de la Moscova fiind una dintre caracteristice remarcate în carte de Lucian Boia), acceptă defensiv, de ochii lumii, un pluralism politic de fațadă. Atunci guvernul Groza dă în premieră drept de vot femeilor (chiar dacă ele nu vor avea ce face cu el ani buni de atunci înainte, după cum observă autorul) și împarte un milion de hectare de pămînt țăranilor (ulterior colectivizat, ca în bancul cu radioul dat mai tare și apoi închis), iar sovieticii restituie Ardealul de Nord (semn că în definitiv, scrie istoricul, comuniștii nu sînt niște internaționaliști nepatrioți irecuperabili).
Neașezat, în ofensivă. Gata cu captatio benevolentiae, începe „obsedantul deceniu”. Au loc naționalizarea, colectivizarea și suprimarea elitelor. Lucian Boia argumentează aici că în comunism nu am avut de-a face cu un genocid, cum i s-a imputat la proces lui Nicolae Ceaușescu, cum se arată și în raportul comisiei prezidențiale de condamnare a comunismului și cum unii istorici continuă să spună și azi. Nu au fost omorîți oameni pe criterii etnice sau religioase, ca să se poată vorbi de genocid, așa cum s-a petrecut în perioada nazistă. Mai potrivit probabil, spune Lucian Boia, ar fi termenul de politicid, pentru că el ilustrează mai bine fenomenul eliminării programate a adversarilor noului regim, „dușmanii de clasă”. Dar poate că și mai potrivit aici ar fi să se vorbească de elitocid, pentru că în fond asta s-a petrecut: eliminarea elitelor politice în primul rînd, e drept, dar și a celor culturale, profesionale.
Așezat, în defensivă. Cum spuneau comuniștii: acumulările cantitative duc la saltul calitativ. Acumulările ofensivei reușesc pînă la urmă să facă breșa în conștiințe și să facă regimul acceptabil la nivel mental. Comunismul se așază. Oamenii se acomodează. E perioada în care apare „economia descurcării” de care am vorbit mai sus. Sînt permise mici libertăți și experimente. Dar tot acum, comunismul românesc începe să își caute și un sens propriu, eventual altul decît cel dat de vectorul sovietic.
Așezat, în ofensivă. Ofensiva nu mai e internă. Aici lucrurile sînt „așezate”. Ofensiva e mai degrabă externă. Momentul e prefigurat de anul 1964, cînd, scrie Lucian Boia, România refuză să se alinieze în spatele sovieticilor în confruntarea momentului dintre giganții roșii, URSS și China. Și atinge apogeul în 1968 prin atitudinea de frondă a președintelui Ceaușescu față de Moscova din perioada „Primăverii de la Praga”. Dar atunci, precizează Lucian Boia, nu a fost vorba de un puseu „patologic” de democrație, ci de teama că și regimul de la București poate fi înlocuit cu forța de sovietici, precum cel cehoslovac.
Neașezat, în ofensivă. Comuniștii continuă alergarea, dar presiunea se mută iar în interior. „Se strînge șurubul”. Apar: cultul personalității, național-comunismul, plata agresivă a datoriilor externe, sincopele în economie și aprovizionare. România e izolată față de capitaliști, dar și imună la perestroika sovietică. Ceea ce a făcut ca regimul comunist să-și piardă așezarea și să devină pentru prima oară nepopular, dar nu din prisma unor considerente teoretice, cum poate era în primele două etape, ci din cauza experienței directe a populației.
Neașezat, în defensivă. Ultimii ani sau poate luni din comunismul românesc, sugestiv comprimate în momentul din decembrie 1989 cînd Nicolae Ceaușescu le face oamenilor suprema concesie de care mai era în stare, promisiunea majorării salariului cu 100 de lei. Dar era prea tîrziu. Comunismul a și rămas astfel, înghețat în starea neașezată și de defensivă, dar și așa, după cuvintele lui Lucian Boia, „nu vă temeți și nici nu vă faceți iluzii: nu se mai întoarce!”
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.