Vinovăția și frica

Nicolae Teoharie, Sîmbăta, cînd zeii au treabă, Editura Vinea, 2016.

Prezență discretă în peisajul literar românesc de azi, Nicolae Teoharie (n. 1951) a debutat cu volumul de poeme Nostalgia marginilor (1999). Ulterior a mai publicat Camera de concert (2008), Legați-mă la ochi cu sentimente (2008), Diavolii de cafea (2009) și Să ne petrecem moartea împreună (2016).

Nicolae Teoharie scrie poezia unei singurătăți asumate. Nu s-ar putea spune că această neliniște produce frisoane existențiale acute. Cel puțin nu în primele texte ale cărții. Poetul e mai mult un contemplativ. Constată o serie de stări de fapt cu detașarea celui care s-a deprins cu șocurile vieții. La el, „boala e văruită în alb”. Are o aparență luminoasă, chiar dacă artificială: „ca din nebăgare de seamă sînt bolnav. / bărbat aspru ajuns la a treia tinerețe din zi. / copiii mei, doi, mă asigură că sînt un tată obosit / de regrete, care se bucură totuși de o disperare sănătoasă / și deseori se pierde în singurătatea unui adevăr” („cîntec întîrziat”). Disperarea sănătoasă e un alt fel de a numi retragerea în sine și concentrarea pe avatarurile schimbătoare ale propriei persoane. Ultimul vers al poemului din care am citat, „ca orice om obișnuit cu un destin aproximativ, e fericit”, propune o viziune mult mai relaxată asupra existenței. Drumul spre fericire e conștientizarea nepătimașă a faptelor mărunte ce compun împreună „destinul aproximativ”.

În singurătate, în deplină singurătate, cel în cauză dobîndește o atenție mai acută și o percepție mai largă a lucrurilor din jur: „am coborît la parter și mi-am scos îngerul / de la întreținere. așa, să se oftice șeful scării. / apoi am urcat și am băut opt pahare de vodcă. / ah, cît m-am amuzat să aflu că n-am nici un prieten / ah, am dat în întristare și mai mare cînd / am văzut că pe fundul ceștii nu era nici o femeie, / ci doar biata, mica mea viață care se tîrîia prin zațul / așteptării” („n-am nici un prieten”). Așteptarea reprezintă mai mult decît un mod de a fi al lucrurilor. Ea concentrează în sine o atitudine. Se întrezărește în poeziile lui Nicolae Teoharie o anumită stare de cvasi. Faptele (cele deduse din contextele metaforice) nu sînt nici așa, nici altminteri. Ele se petrec undeva între două lumi, între două feluri opuse de a determina realitatea.

Volumul, Sîmbăta, cînd zeii au treabă, este alcătuit din trei părți: "o boală văruită în alb", "poemele contesei" și "furia și fumul". Acest triptic e construit cu mare atenție; nimic nu e lăsat la voia întîmplării. Subliniez asta pentru că poetul e un bun constructor atît al fragmentelor distincte, aparent autonome, cît și al întregului. Titlul cărții induce o oarecare stare de liniște sau, poate, o așteptare periculoasă a ceva ce e pe cale să se întîmple și să răstoarne starea de echilibru precar, dar acceptat și asimilat ca atare.

În prima parte sînt numeroase trimiteri la boală și la imaginarul medical. Cum am sugerat și mai sus, boala nu e ceva care să perturbe ființa cu asupra de măsură. Frica provine din altă parte. Poemul de încheiere al primei secțiuni ar merita citat integral, dar din lipsă de spațiu, nu voi face asta. Mă rezum la atît: „cred în arbuștii de cafea, / în invidie și-n remușcare. / cred în consumul egal de femei, ciocolată și spaimă. / și mai cred că nimeni, dar absolut nimeni / în afară de mama, sîngerînd, / nu m-ar fi tras din convoiul de umbre” („crezul”). Nici o legătură cu crezul liturgic, nici o profesiune de credință articolată poetic. La Nicolae Teoharie echilibrul și dezechilibrul înseamnă cam același lucru sau, cel puțin, se completează reciproc.

Secțiunea a doua e scrisă într-un tempo mai alert. Cel mai bun poem de aici este acela care dă și titlul cărții de față. Acea idee perimată, conform căreia, noi, oamenii, sîntem niște marionete în mîinile „zeilor” își află în poemul lui Nicolae Teoharie o reprezentare insolită și sensibilă: „dimineața de azi e caldă și goală. mă duc în bucătărie / să-mi fac o cafea. acolo, sub masă, un cîine alb / dă vesel din coadă. asta se întîmplă sîmbăta, / cînd zeii au treabă și nu le mai pasă de noi”. Spațiul de viață adevărată e, așadar, un respiro îngăduit de zei, „din întîmplare sau dinadins”, cum ar fi spus Nichita Stănescu.

Cea de-a treia parte e mai consistentă, în comparație cu primele două. Nu din punct de vedere cantitativ, ci din acela al intensificării tuturor atitudinilor și tendințelor poetice afirmate sau doar sugerate la început. Problematica timpului e exprimată mult mai acut, mai răspicat. Aici demonii îi locuiesc pe oameni și le deviează traiectoria, le dau viețile peste cap precum viciile incurabile. Iată cîteva versuri edificatoare: „a rămas în lume o zi nefolosită de nimeni. / stă pe lîngă celelalte zile, / ca o cerșetoare pe străzile timpului, / dar muritorii întîrzie în alte cîrciumi” („o zi nefolosită”). De aici vine frica, dintr-o tentație a ratării imposibil de reprimat. Vinovăția și frica îl fac pe individ să simtă frisonul disperării. Prin poeme ca: "obosit de îngeri", "cerșetorii", "dacă tinerețea bărbaților", "demonul locuiește cu treburi în om" sau "lupul de stepă", poetul Nicolae Teoharie își arată măsura talentului său.

În concluzie, Sîmbăta, cînd zeii au treabă este un volum bine scris, care își urmărește temele cu abilitate și consecvență, iar subiectele rămase în subsidiar vin la suprafață doar atît cît trebuie pentru ca întregul să dobîndească mai multă adîncime. Cartea de față, îndrăznesc să spun, reușește să-și impună autorul. Și nu e puțin lucru pentru cineva care, de ani de zile, se construiește pe sine discret, într-o singurătate uneori apăsătoare, alteori eliberatoare.

Șerban Axinte este scriitor și cercetător științific la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române, Filiala Iași. Cea mai recentă carte publicată: Gabriela Adameșteanu. Monografie, antologie comentată, receptare critică, Editura Tracus Arte, 2015.