Viaţă de ziarist

„Am venit cu tot calabalîcul. În urmă cu paişpe ani, sosisem în Bucureşti cu o gentuţă pe umăr, iar acum aveam cam tot ce-i trebuie unui om în casă. Agoniseala mea, nu de-o viaţă, cum ar spune colegii ziarişti, ci din ultimii cinci-şase ani, cînd am avut un salariu decent şi am făcut şi economii substanţiale tăind tutunul şi alcoolul din lista de plăceri ale vieţii. Înţelegerea cu proprietarul a fost să îmi închirieze pe termen lung. Poate pentru că e foarte bătrîn, pentru el termen lung a însemnat zece luni. M-a anunţat că trebuie să eliberez casa, că o vinde. Împrumutasem bani să aranjez totul după gustul meu; nici nu apucasem să achit creditul şi trebuia deja să mă mut. A cîta oară?

Preavizul l-am primit la sfîrşitul lui august. Abia zilele trecute proprietarul a găsit cumpărător, au bătut palma şi m-a anunţat că trebuie să eliberez casa pînă la Crăciun. Îmi place să mă mut la marile sărbători, atît laice, cît şi creştine. Aşa că anul ăsta voi prinde Crăciunul în casă nouă. Chiar nouă, făcută anul ăsta. Un apartament modest în Bragadiru. Al meu. L-am cumpărat cu un credit Prima Casă 4, cu avansul plătit din bani împrumutaţi de prieteni. Şi tot de prieteni îndrumat. Aveam 200 de lei – toţi banii – cînd am început procedurile de creditare.

După 25 de ani de umblat din casă în casă, simţul proprietăţii mi s-a atrofiat. Nu simt o mare bucurie că am, în sfîrşit, un loc al meu. În schimb, mă încearcă o tristeţe difuză la gîndul că mă mut pentru ultima oară. Îmi iau geamantanele, copilul, pisicile şi plec! Adio, Bucureşti!”

Este finalul unui articol publicat de Viorel Ilişoi în „Jurnalul Naţional” pe 15 decembrie 2011. De două luni de zile, stau şi mă gîndesc ce se poate scrie despre acest bilanţ-confesiune; şi despre viaţa ziaristului român pe care textul lui Ilişoi, deodată, a pus-o în lumină. Ce să mai adaugi, după aşa ceva? Şi în ce registru?

Lăsînd patetismul deoparte, să observăm că viaţa Ziaristului autohton devenise un fel de mit urban pentru publicul nostru. Imaginea cu putere de circulaţie era (şi încă este) cea a unui personaj ubicuu şi rozaliu, care trece din talk-show în talk-show pentru a-şi revărsa competenţele în varii direcţii. În faţa acestui personaj – Ziaristul!, Ziaristul Temut! – politicienii se fac livizi, Premierul tremură, iar Preşedintele îşi pierde ideea. Ziaristul ridică puţin vocea sau priveşte, semnificativ, pe deasupra ochelarilor cu ramă de aur; este suficient pentru ca telespectatorii să tresalte de bucuria execuţiei ce urmează.

E o combinaţie, aici, de Avocat al Poporului (pe rit nou) şi de Procuror (pe rit vechi), o metaforă izbitoare a unei Puteri care se poate cuantifica în rating şi share, în tiraj şi vizualizări, citări şi preluări. Căci mitul urban nu este numai mit. În nucleul lui, poate funcţiona perfect şi evolua o dată cu vremurile.

Întrebarea legitimă este ce legătură are acest vîrf al aisbergului mediatic cu munca de jurnalist, pe de o parte, şi cu viaţa ziariştilor X, Y şi Z, pe de alta. Nu cumva această fotogramă obsedantă  a Ziaristului omniscient şi omnipotent a făcut, în ultimii ani, mai mult rău decît bine imaginii breslei? Profilul Ziaristului atît de indignat de cum merg lucrurile în ţară şi atît de satisfăcut de cum îi merg afacerile lui personale – nu cumva această imagine schizoidală a aruncat un discredit nemeritat pe munca atîtor jurnalişti dedicaţi şi cinstiţi, precum Viorel Ilişoi?

Nu asociez nicidecum bogăţia cu incorectitudinea şi lipsa unui acoperiş deasupra capului cu cinstea. Nu iau, simbolic, de la cei realizaţi material şi social pentru a face, tot simbolic, „dreptate” celor aflaţi pe drumuri. Dar nici nu pot să nu observ uriaşa diferenţă de statut între un, aşa zicînd, SuperZiarist (pe baza căror performanţe jurnalistice?) şi „pălmaşii” care, de dragul meseriei de ziarist, duc o viaţă ca a lui Viorel Ilişoi.

Din fericire, publicul larg nu mai are credulitatea de la începutul anilor ’90. Oricîtă capacitate de adaptare la piaţă ar fi dovedit, Ziaristul rozaliu şi extrem de mulţumit de el însuşi nu mai are acea consacrare lesnicioasă care-l făcea – pemai nimic – infailibil. Cititorii cam ştiu, acum, ce să ceară; şi de la cine. Iar Ziaristul de la care cititorii nu mai cer nimic îşi poate considera încheiat traseul fabulos. Oricum, fabulos e că a durat atît. Se poate considera, o dată în plus, mulţumit…

În articolul din „Jurnalul Naţional”, cu odiseea lui locativă, văd frumuseţea dureroasă a unei meserii incomparabile. E, da, o frumuseţe mizeră – dar nu şi una tristă, ori resentimentară, ori haiducească. Domnul Ilişoi este un om fericit. E atît de pasionat de ce face, încît suportul (dacă nu beneficiul) material al activităţii profesionale a devenit irelevant. Un adevărat jurnalist nu scrie pentru bani; pentru avantaje materiale; pentru resurse şi putere. Un jurnalist scrie pentru că nu poate face altfel.

Viorel Ilişoi e atît de înrobit meseriei lui, încît şi-a modelat viaţa cu ea.

Ziaristul român – el este.