Veneția – Ziua a 5-a

Duminică dimineață plec la aeroport. Se termină pentru mine Veneția de anul ăsta, unde nu m-aș fi dus dacă n-ar fi fost insistențele salutare ale Danei Enulescu căreia îi mulțumesc mult. Am petrecut o noapte scurtissimă, cu dureri de spate, după o oră jumătate de stat la coadă la bilete la Campo San Polo pentru A Dangerous Method. N-am prins bilet pentru că vînzarea a fost teribil de prost organizată. Doar două cabine și o coadă înfășurată pe o latură întreagă și pierdută pe o străduță laterală. Inflamată în față, unde se aglutinau tot timpul cîte 50-60 de oameni și prietenii lor apăruți în ultimul moment, și aproape complet imobilă în spate. Am văzut totuși de afară, destul de ironic, doar prima scenă din film, cea peste care aș fi vrut să sar – scena cu problema isterică a Keirei Knightley - și, da, făcea fix ca Dana și Chiri, și m-a izbit brusc potențialul lor de actori.

Duminică a fost Regata Storica, cu parada și întrecerile de gondolieri care de la prînz au blocat traseele vaporetto-urilor. Aș fi plecat deci oricum la 9.30, fără speranțe de a mai ajunge la Lido. Îmi tîrăsc troller-ul peste cinci poduri cu trepte, și un bătrînel al cărui zîmbet luminează strada se oferă să mă ajute. Refuz și îmi pare imediat rău. În vitrinele cu gheață ale primei terase de lîngă casă, unde am verificat timp de o săptămînă întreagă cel puțin de două ori pe zi dacă homarii pescuiți atunci mai mișcă sau au murit, nu mai e nimic. Agonia homarilor printre pești morți n-a început încă. După o așteptare lungă în plin tangaj în stația San Marco San Zaccaria, mă urc în Alilaguna, care miroase urît, și în timpul ăsta la Lido, la Sala Darsena, Michael Fassbender apare gol pe ecran în noul film al lui Steve McQueen, Shame. Dacă ați văzut Hunger (Caméra D’Or în 2008 și multe alte premii) acum trei ani la TIFF, sigur aveți cum să vă imaginați tremurul așteptării din primele zile ale acestei ediții de Veneția, și plecarea mea complet anti-climatică în ziua premierei. Mai ales că pentru Shame, la fel ca Hunger, ai mult de așteptat pînă să-l vezi pe ecrane, cu probabilitatea de a nu apărea niciodată la noi (pe cît e de bun, pe atît e de puțin vandabil). Justin Chang de la Variety îl numește mesmerizing, ceea ce nu mă ajută cu nimic în sevrajul pe care încep să-l simt după Veneția. Nu-i nimic de făcut, trebuie să aștept pînă la anul, la TIFF.

Sîmbătă a avut premiera filmul lui Al Pacino, Wilde Salome, iar actorul, care începe să semene tot mai bine cu Valentino cel portocaliu, a venit pe covorul roșu împreună cu muza și actrița lui principală, revelația Jessica Chastain (The Tree of Life). Pacino este onorat anul ăsta de festival cu premiul „Jaeger LeCoultre Glory to the Filmmaker”. Wilde Salome e din aceeași categorie de hibrizi între teatru și film cu Looking for Richard, căci Pacino a avut, se pare, două obsesii pe lumea asta: Richard al III-lea și Salomeea din piesa lui Oscar Wilde. Bine că a scăpat de ele, oricît de greoaie ar fi rezultatele. Cei care s-au încumetat să intre la Wilde Salome au avut întrebări pentru Pacino la care actorul n-a putut răspunde decît cu „nu știu”. Nu știe ce e, film sau teatru, de ce i-a ieșit așa, de ce a trebuit să ajungă cu Salomeea în deșert sau de ce a trebuit să joace cum a jucat. Capitol la care părerile sînt împărțite și nu prea: cabotinismul lui Pacino a ajuns în faza de cronicizare.

Închei, deci, prima mea Veneție exact în momentul dublului recital Michael Fassbender. Bilanțul meu cinefil e minuscul, am gravitat mai mult în jurul festivalului decît am fost în el dar, într-un fel, mă bucur că nu mi-am petrecut zilele în sălile de la Lido. Îmi pare rău însă că am pierdut proiecția copiei restaurate a filmului lui Marco Bellocchio, Nel nome del padre (1972). Marele regizor italian va primi Leul de Aur pentru întreaga carieră din mîna lui Bernardo Bertolucci pe 9 septembrie. Cele două simboluri vii ale marelui cinema italian se vor întîlni pe scena celui mai vechi festival de film din lume, cea de la Sala Grande, refăcută pentru această ediție în spiritul aspectului ei inițial. Regret și că am folosit cuvîntul „asfalt”, complet nepotrivit, la Veneția nu există decît dale de piatră sau marmură. E păcat și că n-am apucat să mănînc „un pește cu capul explodat”, cum mi l-a descris Chirilov pe cel pe care l-a mîncat el în penultima mea seară. Mi-am petrecut cele șapte zile într-o oarecare solitudine, prin labirintul venețian. N-a fost dragoste la prima vedere, pentru că în prima zi imaginea e deformată inevitabil de gunoaie și peturi aruncate în canale, de italieni nesimțiți și de spectacolul ridicol al gondolelor cu banchete de blăniță sintetică, serafimi auriți-argintați și nelipsite flori de plastic, care mai de care mai ivorii, rozalii și bejulii.

Dar după șapte zile am senzația că am trăit acolo o viață paralelă și azi noapte am avut un vis cu tente erotice și arty, în care eram la Veneția, pe niște maluri complicate în ruină. O să mai treacă ceva pînă o să mi se șteargă filmul Veneției de pe retină și sper că din amintire - niciodată.