Veneţia – Ziua a 3-a

3 septembrie 2011   Dileme on-line

Conferinţa Madonnei de ieri dimineaţă a fost cel mai glam moment al Mostrei de pînă acum. Dacă nimeni n-are nici un cuvinţel bun despre filmul în sine, W.E., în schimb hoarde de jurnalişti s-au îngrămădit să stea în aceeaşi încăpere cu Madonna – fenomenul global. La final şi-au făcut poze prin preajma ei, ca să se vadă că au fost şi ei şi ea acolo. Superstarul a apărut într-o rochiţă neagră cu broderii, a butterfly dress, o ţinută nu departe de cea a lui Wallis Simpson, cu care, de alfel, ea se şi identifică în momentul ăsta al vieţii. În poza care a făcut înconjurul lumii, Madonna diva trimite un baccio a tutti. Ochii, buzele, pielea şi părul îi arată impecabil, dar păcat că nu s-a inventat botoxarea pentru mîini. „Ai renunţa la un tron pentru o femeie sau pentru un bărbat?” au întrebat-o jurnaliştii, iar diva, pe fază, a dat un răspuns care a făcut deliciul conferinţei: „Da, şi pentru unul, şi pentru amîndoi, chiar şi pentru toţi trei.” Dar Madonna se vrea luată în serios în cinema. Deşi a recunoscut cu candoare că filmul a fost pentru ea un proiect mare şi greu, e clar că încearcă să-şi construiască un pedigree cinematografic, revendicîndu-se de la influenţe ilustre, cum ar fi muzica lui Wong Kar Wai din In the Mood for Love. Show-ul Madonna de la Lido s-a încheiat cu o bombă aruncată nonşalant peste Bienală: visul ei e să facă un remake după La Dolce Vita. Pe seară, venirea ei a testat calitatea izolării fonice a cinematografelor de la Casino, cînd sonorul filmelor a fost biruit de ţipetele isterice din jurul covorului roşu. Madonna furtunoasa a reuşit să deranjeze cam toate vizionările la alte filme decît W.E.

Astăzi e ziua lui David Cronenberg şi a lui Viggo, care, se pare, e un star cît se poate de suav şi de la locul lui. Devenit de la A History of Violence actorul fetiş al lui Cronenberg, a primit în A Dangerous Method nici mai mult nici mai puţin decît rolul lui Freud, care, fără să poată fi contestată versatilitatea lui Aragorn, te pune totuşi pe gînduri. L-a pus chiar şi pe el pe gînduri, aşa cum a mărturisit într-un interviu, în care a declarat că nu se vedea, fizic, în pielea lui Freud. Metoda periculoasă prezintă relaţia intensă dintre Carl Gustav Jung (Michael Fassbender) şi Sigmun Freud, relaţie care a dus la naşterea psihanalizei. Rămîne de văzut dacă subţirica de Keira Knightley are cum să umple veridic spaţiul dintre cei doi splendizi coloşi. Într-un interviu pentru Variety, regizorul a făcut o declaraţie amuzantă şi cît se poate de justă: „probabil fanii Muştei nu vor fi interesaţi de filmul ăsta, fanii lui Freud şi al lui Jung sigur vor fi. „Şi îl vor iubi”, pune în paranteză, anticipativ, Variety.

Apariţia lui Kate Winslet pe covorul roşu a rămas pentru mine un mister. A venit, a păşit, a dispărut, pentru ca la aceeaşi oră ca alaltăieri să nu mai fie nici urmă de freamăt la Excelsior. Dimineaţa, la conferinţa de presă, a venit într-o little black dress scurtă şi un sacou Helmut Lang, făcînd azi presa italiană să strîmbe din nas. Bine le-a făcut, italienii ar muri dacă ar fi privaţi de voluptatea nemulţumirii lor cea de toate zilele. Kate e un adevărat style icon şi în acelaşi timp reuşeşte să fie o persoană reală: „Ce divă... mă simt ca o mamă care trebuie să se descurce cu copiii ei.” Carnage, după premiera de ieri, a primit unanim review-uri bune şi foarte bune, rezonînd ca nişte ecouri ale cuvintelor lui John C. Reily: „Polanski e aici, e în film.” Prezenţa actorului austriac Christoph Waltz la conferinţa de presă a garantat doza de minunare, pentru că Waltz e ca un contorsionist fără oase, un body snacher, un cameleon cultural care vorbeşte perfect orice limbă i se cere să vorbească. Cei trei au povestit despre declicurile lor instantanee cu cele trei roluri şi cum Polanski i-a lăsat, ba chiar i-a invitat să improvizeze pe ici pe colo. „În cîteva zile ne simţeam ca în familie”. „Ne-am distrat de minune.” Polanski a reuşit deci pînă una alta să creeze cea mai fericită familie disfuncţională.

S-a făcut seară. Aştept să intru la Carnage în open-air-ul de la Campo San Polo. După o oră de stat la coadă la bilete, îmi trag sufletul în faţa celei mai promiţătoare farfurii de Spaghetti ale vongole, cu biletul în buzunar şi un spritz aperol în faţă. Măslina lucioasă şi felia de lămîie sînt la locul lor în pahar şi scoicile mă umplu de recunoştinţă. Sînt departe de toate restaurantele italieneşti din Bucureşti, care spurcă fructele de mare cu tone de bulion. În piaţă, octogenarele sexi se adună în stoluri, unele cu căţeii lor miniaturali, cu boturile aproape de asfalt. Mă scufund anticipativ în fericire.

Mai multe