Vara dragostei

Jimmy Buffett cînta despre un beţivan
care se făcea praf în Margaritaville
la fiecare radio din fiecare maşină a acelei veri.
Prima dată l-am auzit în decapotabila mamei lui Bill
şi m-a luat pe sus. Cîntecul mi-a transmis
o vastă dezolare ritmată, o înecare a amarului
în cadenţă. Îmi amintea de un băiat
de care, credeam eu atunci, mă îndrăgostisem
pentru totdeauna. 

Bill se oferise să-mi arate adevărata Americă.
Mă întrebase dacă fusesem vreodată la un cinema
în aer liber să văd filme din maşină. Aşa am văzut
Star Wars, de care vorbea toată lumea
vara aceea. Îmi amintesc de noi într-un Chevy
bînd bere Michelob la doză cumpărată
de la magazinul de băuturi Knickerbocker Liquor Locker
din Moorhead. 

Atît cît am apucat să văd din fantezia intergalactică
nu m-a prins. Băiatul de pe scaunul şoferului
era singurul care mă interesa. Nu mai spun că personajele
aveau nume ridicole, Obi-wan Kenobi,
un înţelept ca o bufniţă în sutană,
vorbind ca din mormînt. Dar Prinţesa Leia m-a topit.
Părea că se amuză de toată acea aiureală
a uneltirilor stelare la care m-am gîndit
toată vara. 

Mama lui Bill mă îndrăgise, deşi se întreba
ce găseam la fiul ei, care n-o impresiona prin isteţime.
„Îmi place doar pe alocuri”, mi-a spus. „Şi mie, doamnă S.”,
dar n-am rostit. Asta era înainte ca Bill şi cu mine
să dispărem cu acel Chevy un weekend în Minneapolis,
unde am mîncat prima dată orez sălbatic
la Charlie, unde am văzut She Stoops to Conquer la
Guthrie, oprindu-ne în St. Paul,
locul de naştere al lui Scott Fitzgerald,
în acea vară de demult. 

Adevărata Americă este altceva, a spus Bill. A rîs
şi m-a invitat să bem într-un saloon
numit Pink Pussycat, lîngă Fargo. A parcat
maşina în faţa barului, lăsînd în parbriz o legitimaţie
cumpărată prin poştă de prietenul său Greg
de la Biserica Clerului Evanghelic
din îndepărtata Chula Vista. Pe carton scria „Cleric la slujbă”
cu litere în stil gotic. Mi se părea că duc o altă viaţă
în acea vară. 

Pink Pussycat era plin de cowboys cu pălării Stetson
sprijiniţi de bar în acea seară de august. Se matoleau
(cum ziceau ei în loc de „a se îmbăta”), dar
nici unul nu era atît de beat ca tipul
vineţiu la faţă venind clătinat spre masa noastră.
Îl fixa pe Bill cu o privire sticloasă,
paharul de bourbon în mînă,
încercînd zadarnic să vorbească,
gura lui se deschidea şi se închidea
fără să articuleze nimic. Am aşteptat. Apoi Bill
mi-a spus: „Prăpăditul ăsta,
căcăciosul ăsta e tatăl meu, îţi vine să crezi!?” 

O aventură sortită eşecului are farmecul ei, scurtimea
contribuie din plin. Bill a cunoscut o femeie mai în vîrstă cu doi
copii mici care aveau nevoie de tată şi a scăpat de mine.
Mi-a scris mai tîrziu să-mi spună că n-aveam să mai aud
vreodată de el. Mi-a dat papucii.
Îi promisese solemn Laurettei că niciodată – şi chiar
vorbise serios că niciodată – nu va mai ieşi cu bărbaţi. 

Împlineam patruzeci de ani şi am dat o petrecere tîrziu
în vară. După ce invitaţii au plecat, Bill m-a ajutat
să spăl vasele şi, spre marea mea bucurie,
m-a sărutat. Încă îl mai aud pe beţivanul lui Jimmy Buffet
cum îşi caută zadarnic solniţa pierdută şi ştiu
că pe luminoasa Leia o amuză în continuare
suspinele intonate de bătrînul Obi-wan Kenobi. Încă nu mi-e clar
ce fel de viaţă au dus Bill şi Laurette
împreună, dar m-am întrebat deseori dacă n-a fost tentat
să-i dea şi ei papucii, măcar o dată. 

traducere de Marius CHIVU 

apărut în revista Poesis International nr. 1 (21) / 2018 

Paul Bailey (n. 1937, Londra) a publicat romanele (selectiv): At the Jerusalem (1967; Somerset Maugham Award; La Ierusalim, Univers, 1996), Peter Smart’s Confessions (1977, Booker Prize shortlisted), Old Soldiers (1980; Bătrîni soldaţi, Univers, 1996), Gabriel’s Lament (1986, Booker Prize shortlisted), Kitty and Virgil (1998; Kitty şi Virgil, Minerva, 2005), Uncle Rudolf (2002; Unchiul Rudolf, Humanitas, 2002) şi The Prince`s Boy (2013; Băiatul prinţului, Polirom, 2016. A mai fost distins cu E.M. Forster Award şi George Orwell Prize. 

Foto: Ben Smith