Vacarmul racilor silențioși
(apărut în suplimentul Vineri nr.5 / martie 1998)
Pe vremea copilăriei mele, racii erau obligatorii cam de două ori pe săptămînă, bineînțeles, în lunile prescrise de calendarele medicale cerești: cele ce nu cuprindeau în numele lor fatidica literă "r", adică în mai, iunie, iulie și august. Făcînd o mică socoteală, asta însemna cam treizeci de mese pe an, mese totdeauna precedate de un vacarm nemaipomenit.
Erau aduși de mereu același țăran de prin părțile Hușilor, într-o paporniță din care încă mai curgeau apele Bălătăului și ale Recei, cele două iazuri din care se aproviziona întreg județul. Omul venea la noi cu noaptea-n cap și țipetele Floarei, servitoarea noastră, ne sculau pe toți din somn și ne făceau să ne repezim în bucătărie, care-cum puteam, că la o năvălire. Țăranul îi răsturna într-un lighean imens, dar fiind prea numeroși, aceștia dădeau pe dinafară și începeau să se răspîndească pe sub mese și scaune, pe sub pat, printre picioarele noastre. Vecinii se obișnuiseră cu tămbălăul și nu se mai mirau deloc: "Iar a adus raci la Olăreni!", își spuneau ei, întorcîndu-se pe partea cealaltă și lăsîndu-ne să ne batem mai departe, ca românii cu turcii.
Cleștele de sobă era unealta universală cu care îi puteai prinde fără să ți se întîmple ceva, doar țăranul îi apuca de crește, îi lua cu binișorul ("Un-te duci, flăcăule?") și-i arunca în ligheanul din care alți și alți meseriași ai nămolului încercau să se salveze, aproape să zboare. Unii erau atît de mari și de îndrăzneți că îi vedeai cum se proptesc bățoși, cu cleștii desfăcuți spre tine, gata-gata să te înhațe. Țipetele nu conteneau pînă nu se arunca peste lighean o groasă pînză de sac ce le tăia orice cale de evadare. Rămînea afară, cu noi, doar țăranul acela, bondoc și negru, cu lungi mustăți, și care nu-mi mai lăsa nici o îndoială că e şi el din neamul crustaceelor prigonite, tot un fel de rac, doar ceva mai mare.
Veneau apoi orele de așteptare, lungi și plicticoase, pînă cînd bucătăria, corabia speranțelor noastre de totdeauna, se umplea de aburi mirosind a mîl, a trestie, a ciuperci, a copaci bătuți de ploi și a te miri ce, miros nemaiîntîlnit de-atunci. Cînd eram chemat să curăț cățeii de usturoi, însemna că mămăligă e cam pe la jumătatea fiertului (ah, mămăligile "mocănești" de altădată!), iar crustaceii, în apa domolită, abia așteptau semnalul ospățului. Mult mai tîrziu aveam să aflu de la Păstorel că între racii de apă dulce (cum erau ai noștri), langusta și racul de mare, Stacof, cum îi spuneau bătrînii (de unde vine cuvîntul stacojiu), avantajul era de partea racului de apă dulce, datorită și diferenței ce se poate stabili între căpșuna și fraga de munte. Ambele sînt savuroase, dar finețea e avantajul fragilor.
Și venea și momentul marelui regal! Racii, roșii, mari și voioși, erau aduși pe platouri, puse în vecinătatea mămăligii aburinde și a mujdeiului de usturoi, aflat în străchini, cîte una de fiecare. Asaltul se dădea din toate părțile și poftă nu descreștea mîncînd, cum se întîmpla alteori, ci ne umfla pantagruelic apetitul.
Ce-ar mai trebui să spun e că pe vremea aceea, a burghezo-moșierimii, aveam și o măsură, pe care n-am mai întîlnit-o de atunci: se chema că ți-ai îndeplinit norma de mîncat dacă grămadă de coji îți ajungea pînă la bărbie, în poziție şezîndă și cu capul ținut cît mai firesc cu putință. O normă întreagă pentru un brav consumator de raci, indiferent că erai ditamai adultul sau un puști necunoscător al secretelor lumii, cum eram eu pe-atunci.