Uniunea Scriitorilor se mută pe Facebook?
Nu sînt membru al Uniunii Scriitorilor, nici nu voi fi, aşa că pot scrie – cu detaşare, dar şi cu tristeţe – despre ceea ce, de cîtva timp, a ajuns în presă sub genericul “scandal la Uniunea Scriitorilor”. Ca totdeauna în asemenea împrejurări, s-au constituit “tabere” şi “suporteri”. Din păcate, toată lumea are de pierdut din povestea asta.
Nu mai are nici o importanţă cine are dreptate şi cine nu. Nici măcar dacă, aşa cum ar zice înţelepţii, “adevărul e la mijloc”. Dincolo de bătăliile de moment, au de suferit în primul rînd scriitorii. Şi, imediat după ei, cititorii. Căci, pentru cine vrea pur şi simplu să citească nişte cărţi bune, cît mai multe cărţi bune ale scriitorilor români, e neimportant ce se întîmplă în organizaţia breslei. Aşa cum, pentru cei care merg pe şosele şi trec poduri, e neimportant ce se întîmplă în Uniunea Constructorilor de Drumuri şi Poduri: important e să meargă în siguranţă şi să nu cadă podul cu ei. Simplu spus, Uniunea Scriitorilor este o organizaţie profesională, dar are şi nişte atribuţii de sindicat (pentru că plăteşte pensii suplimentare pentru unii membri, acordă ajutoare sociale etc.). Are statut, are tot ce-i trebuie ca să funcţioneze. Există multe alte organizaţii de acest fel (uniuni şi asociaţii ale diverselor profesii, patronate etc.). Toate îşi rezolvă chestiunile interne (organizare, alegeri, cine-i preşedinte şi cine nu, cum se cheltuiesc banii, ce se face şi ce nu se face etc.) în şedinţe, între patru pereţi.
De ce problemele interne ale scriitorilor ajung în spaţiul public? E simplu, s-au scris studii despre asta: pentru că scriitorii au acces mai uşor la spaţiul public şi la mass-media decît inginerii, juriştii, veterinarii, agricultorii ori alte categorii. Pentru că impulsul lor natural e să scrie, să folosească presa ca pe un teritoriu “al lor”, în care se simt acasă. Şi pentru că trăiesc cu iluzia că problemele interne ale breslei lor sînt de interes public. Consideră că, pentru cititorii de literatură română (oare cîţi or mai fi? nu ştie nimeni cît de cît precis), e relevant cine e preşedintele Uniunii, cine ce crede despre cine, cine pe cine rade şi cine pe cine laudă. Consideră că opinia publică e îndreptăţită – ba chiar obligată? – să fie la curent cu adjectivele folosite de fiecare tabără cînd vorbeşte despre cealaltă. Şi că, în loc de cărţi, publicul poate citi comunicate de presă tipărite pe o pagină întreagă de revistă (prima pagină, evident) şi postări pe Facebook care se scurg pe wall cu o frecvenţă demnă de o cauză mai bună. Într-un amestec de mit al poetului damnat şi inadecvare la the network society, într-o combinaţie de cultură instituţională neînţeleasă şi zvîc civic-emoţional, ni se serveşte – nouă, bieţi cititori fără vină – un “scandal” care ajunge în presă pentru că n-a avut loc în sala de şedinţe. Poate sună simplist, dar, cînd cumpăr roşii ori pătrunjel de la piaţă, nu mă gîndesc nici o secundă dacă ţăranul care mi le vinde o fi membru în vreo asociaţie a agricultorilor, nici cine i-o fi preşedinte de breaslă. Cînd cumpăr cîrnaţi din magazinul lui Toni (foarte bun Toni ăsta!) nu mă interesează cine-i şef la “procesatorii de carne” şi dacă or mai fi dat afară pe cineva din asociaţie, ci doar dacă numiţii cîrnaţi au ce le trebuie.
E prea brutală comparaţia? Sigur că da. Dar nu despre cîrnaţi şi cărţi e vorba, ci despre organizaţii profesionale. Pot face şi alte comparaţii: organizaţiile profesionale şi sindicale ale scriitorilor din Germania ori Suedia îşi rezolvă problemele în şedinţe, nu în presă. Nu “fac ştiri”, n-au ce spune în conferinţe de presă, nu dau afară cu tam-tam vreun membru pentru că “a adus atingere imaginii organizaţiei”. De altfel, asemenea motivaţii pentru excluderea vreunui membru nu prea se mai întîlnesc nici măcar în România. Numai partidele noastre de doi bani se mai înfoaie cu atîta aplomb cînd dau afară pe careva. Şi tot partidele sînt singurele organizaţii care mai oferă spectacolul aripilor, facţiunilor, suspendărilor şi autosuspendărilor etc.
Aşa încît mă întreb dacă nu cumva tot acest spectacol nu va avea, drept singură consecinţă, o percepţie publică şi mai proastă a “ideii de scriitor”. Cititorii vor fi (şi mai) dezamăgiţi, iar mitocanii vor avea un motiv în plus să spună că “nu-i nimic de capu’ intelectualilor ăştia, nu vezi cum se ceartă între ei?”. Între timp, piaţa editorială este dominată de departe de traduceri, care se vînd mult mai bine decît cărţile scrise de autori români.
Articol apărut pe Blogurile Adevărul.
Fotografie de Marius Georgescu