Unde trăim?
Mi se spune, mereu, pe multiple glasuri, că trebuie să fiu mîndru că sunt român. Încerc. Sunt unii români pentru care am o sinceră şi statornică preţuire. Sunt alţii care mă fac să roşesc. Şi oricum - am mai spus-o - nu mă pot mobiliza să fiu mîndru pentru o „calificare“ venită asupra mea din senin, fără merit, fără opţiune personală.
Faptul ca sunt român e, totuşi, o pură întîmplare. Nu o regret, dar nici nu mi-o pot pune la butonieră. Pot doar spera să valorific atît cît pot şansa aceasta „genetică”, să nu-mi fac de rîs locul naşterii şi concetăţenii, să mă port frumos cu limba română şi, vorba lui Constantin Noica, să povestesc şi altora cîte ceva despre „partea noastră de cer”.
Dar privesc în jur. Iau notă de politicienii ţării mele, de preoţimea ţării mele, de gazetarii ţării mele şi, în măsura în care am acces, de populaţia anonimă de la oraşe şi sate. Rezultatul – tot mai evident în ultima vreme – e un amestec de perplexitate, derută şi spaimă. Nu mai înţeleg nimic. Mă întreb, tot mai tulburat, pe mîna cui suntem, de cine depinde soarta mea şi a ţării, cum putem spera la o „normalizare” a situaţiei, în condiţiile în care totul pare arbitrar, impur, haotic. Unde trăim? De unde au ieşit domnii care ne conduc? Cu cine să-i înlocuim? Ce e de făcut?
Ziarele sunt pline de politicieni aflaţi în urmărire penală, sau foarte aproape de ea. Unii sunt vechi „înţelepţi” de partid, care au făcut ani, de-a rîndul, „jocurile” de la vîrf, cu dexteritatea discretă a unor eterne şi impenitente eminenţe cenuşii. Alţii sunt jurişti, adică inşi care încalcă legile cu extremă competenţă. Pe unul din ei l-am auzit tunînd şi fulgerînd, în campanie, împotriva hoţilor care sărăcesc patria, după care, iată, e chemat să justifice, împreună cu soţia sa, averi de milioane de euro. Grupurile „infracţionale” sunt trans-partinice: dintr-odată, vezi aliniaţi în boxa acuzaţilor şi pesedişti şi penelişti şi pedelişti şi băsişti şi anti-băsişti. Afacerile creează solidarităţi inefabile, diferenţele de tabără politică sunt simple mofturi. Numai noi, prostimea, credem că asistăm la mari lupte ideologice. În realitate, mulţi dintre cei care mimează, pe scenă, duşmănia, „se descurcă” eficient, uniţi, subteran, în cuget şi simţiri.
Reprezentanţii Bisericii noastre intră şi ei în horă, convinşi, parcă, de puterea atotacoperitoare şi atotjustificatoare a harului. Am trăit să văd cum Întîi-Stătătorul comunităţii noastre duhovniceşti ridică un banal (dar puternic) mahăr de provincie la rang de laureat al unui ordin legat de numele Sfinţilor Martiri Brâncoveni. Lecţia pe care ne-o transmit ierarhii noştri e simplă: dai bani – eşti „vrednic”! Mîntuirea devine astfel un statut sponsorizabil. Am mai văzut şi cum o serie de clădiri restituite de stat forurilor bisericeşti în vederea amenajării unor aşezăminte pentru bătrîni, au fost transformate în ”puncte turistice” lucrative, în folosul forurilor cu pricina. Şi am văzut şi alte cuvioase ciudăţenii, despre care am mai scris… Unde trăim? Cine ne păstoreşte? Unde este scăparea?
Gazetele şi posturile de televiziune au devenit, şi ele, un soi de trupe de comando, cu misiuni de lichidare şi propagandă. Moderatorii au ceva între miliţieni, procurori şi vecine de bloc. Invitaţiile la diverse „talk-show”-uri se fac, pare-se, pe bază de „abonament”. Aceiaşi inşi, cu aceleaşi păreri, prestează tenace, fără exces de imaginaţie, în teritoriul aceleiaşi, previzibile, obedienţe. Cînd nu se face politică, se organizează chermeze deşucheate, în care cîteva fete cu buze de ştiucă îşi valorifică abundent posteriorul, în timp ce cîţiva băieţi de comitet fac glume în doi peri.
Peste tot, numărul VIP-urilor care nu ştiu româneşte şi gîndesc intermitent e în creştere. Atmosfera generală e de bălăcăreală groasă, de îmbrînceală zglobie sau sîngeroasă, de suspiciune, de mîrlănie. Preşedintele face dezvăluiri învăluite, şefii serviciilor secrete vorbesc în bobote („Nu pot să spun nici că…nici că…”), primul ministru zîmbeşte şugubăţ, după modelul „şmecherul clasei”, socrul lui umblă pe la DNA (dar şi fratele preşedintelui e la puşcărie, iar ginerele său e sub ameninţare), alegătorii intervievaţi recunosc că, dacă sunt plătiţi, votează cum trebuie, îl vor pe Ceauşescu sanctificat şi cred că Hitler (spre deosebire de Băsescu) îşi iuubea ţara. Unde trăim? Ce mai putem spera? De care români să fim mîndri?
Ştiu că, dincolo de cei pe care i-am pomenit, există marile majorităţi tăcute, oamenii de ispravă care fac ca lucrurile să meargă, ”civilii” onorabili şi neglijaţi. Dar am o veste proastă pentru ei: ţara nu mai e de mult a lor! Ţara e a unei adunături de netrebnici ignari, care se amuză şi se îmbogăţesc pe spezele tuturor celor care nu au „cultura” cîrdăşiei. Ţara e proprietatea privată a unor derbedei.
Articol apărut pe
.