Unde-s polemicile de-altădată?

E la modă un îndemn condescendent de a nu idealiza perioada interbelică. „Lasă, că și atunci se fura”. Sau „lasă, că și pe-atunci alegerile erau măsluite, ba încă mai ceva ca acum”. Sau „nu vreau să intru în detalii privind democrația din acei ani”. Sigur că un astfel de mod de a pune problema are cel puțin o justificare - fie ea și numai aceea a saturației față de tendința opusă, de a ridica în slăvi interbelicul. Dar generalizările, de o parte și de alta, ne aduc în clasica situație de a arunca și copilul proaspăt îmbăiat odată cu apa murdară din covată.

Marea asemănare între interbelic și contemporan este dată de natura democratică a sistemului de guvernămînt care a dominat ambele perioade. De aici tendința de a ne raporta la perioada interbelică, noi, cei de astăzi, fiind abia ieșiți din comunism. Dar raportările ar trebui făcute pe domenii și fiind atenți la context. Poate că în domeniul corupției stăm acum mai bine - în sensul că „se fura” mai mult atunci - dar asta încă nu e cercetat sau documentat. Poate că furatul la alegeri e o tradiție venerabilă la români. Dar din pudoare sau lene, nici asta încă nu am demonstrat decît poate în cazul convenabil astăzi al alegerilor din 1946, și nici acela cu suficiente documente (cu amendamentul că alegerile de acum 70 de ani sînt considerate aici interbelice doar pentru că sînt ultimele pluripartite pînă la cele din 1990). Există însă un domeniu în care m-aș hazarda să spun că interbelicul ne domină. Și acesta este cel al polemicii de idei.

Nu aduc aici argumente directe, ci doar circumstanțiale. Este mai întîi vorba de argumentul arhivelor. Dacă te uiți prin colecțiile de ziare și periodice din perioada interbelică ești izbit de vigoarea și virulența articolelor de atunci. Sînt scrieri pline de culoare, de vervă și de forță, și de o parte și de alta a baricadelor. Sînt dueluri în care oponenții se atacă direct și fără menajamente. Erau organizate conferințe și dezbateri iar gazetele făceau anchete prizate de public printre personalitățile de toate coloraturile. În detrimentul probabil al presei de informație, atunci, în interbelic, domina modelul presei de atitudine. Astăzi, acele articole ar putea fi considerate „politically incorrect” – și iată un motiv pentru care în prezent polemicile se poartă mai domol. În plus, mai nou și petele de culoare care apar se șterg repede pentru că sînt… digitizate. Îmbrăcate într-o formă încă nedefinită, polemicile de azi izbucnesc și ard rapid și neformalizat pe internet, pierzîndu-se de multe ori în masa imundă de „comentarii” fără valoare din subsolul postărilor și articolelor online.

Verva interbelică avea însă un combustibil care astăzi e secat. Nu e rău că a secat, asta e limpede. Dar era un combustibil. Și acesta era dat de curentele ideologice foarte pregnante din epocă. Era dominanta liberal-democrată, tradițională și puternică. În ultimii ani interbelici ea a arătat că a putut supraviețui regimului autoritar de dreapta, și fără proximitatea Moscovei ar fi demonstrat același lucru și față de cel de stînga, presupunînd că acesta ar fi reușit vreo clipă să se constituie într-un regim. Și mai erau desigur și curentele deja menționate, legionarismul și comunismul, despre care momentan știm că nu erau proporționate. Toate trei însă creau animozități și întrețineau polemici vii, uneori violente sau chiar prea violente. Astăzi, aceste linii ideologice directoare au dispărut iar întrebarea este de ce nu au apărut altele în locul lor sau de ce cele care există - dacă există - nu sînt sesizate și valorificate polemic la un nivel care să concureze cu cel interbelic. Nu sînt încă dumirit dacă e vorba, așadar, de lipsa unui organ pentru sesizarea faliilor ideologice contemporane, sau pur și simplu am pășit într-o epocă postideologică. Intuitiv, aș merge pe prima variantă.

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.

Foto/Wikipedia: Calea Victoriei, București, 1940.