Un sărac poate ascunde un altul
Gurile rele vor spune că Imperiul contraatacă. De abia s-a încheiat secvenţa crizei cipriote, în care Germania a fost din nou acuzată că doreşte să-şi impună voinţa asupra ţărilor din sudul Europei prin planuri de salvare cu condiţii draconice, că un studiu publicat de Banca Centrală Europeană a relansat dezbaterea germană cu privire la indolenţa acestor ţări din Sud.
Potrivit acestui studiu, nemţii ar fi
, cu o bogăţie medie mai mică decît cea a spaniolilor, a italienilor, şi chiar şi a grecilor şi ciprioţilor.
Nu a fost nevoie de mai mult pentru ca
să titreze "Minciuna sărăciei. Cum îşi ascund averea ţările europene aflate în criză", alături de imaginea unui bătrîn pe un măgar aruncînd bancnote în vînt. "Salvarea monedei euro este ea cu adevărat echitabilă atunci cînd oamenii din ţările beneficiare sînt mai bogaţi decît cetăţenii ţărilor care dau?", întreabă săptămînalul, care adăugă că "o dezbatere privind o nouă împărţire a sarcinilor s-a lăsat prea mult aşteptată".
Dincolo de acest război de clişee întreţinut cu complezenţă atît în nordul cît şi în sudul Europei, Der Spiegel pune o întrebare crucială: va contesta oare Germania mecanismele de salvare puse în aplicare în zona euro? Dar această întrebare se bazează pe o percepţie greşită. Desigur, Germania plăteşte mai mult decît celelalte state membre pentru a salva ţările în criză, dar ea nu este singura şi nu plăteşte în mod disproporţionat.
Planurile de salvare şi Mecanismul European de Stabilitate sînt finanţate de către state în funcţie de populaţia şi de bogăţia lor naţională. Germania este ţara cea mai populată şi cea mai bogată din UE, este deci normal ca ea să contribuie mai mult, dar proporţional, la solidaritatea în vigoare din 2010 încoace.
Dar această solidaritate – numită uneori uniune de transfer – nu vine de la sine în Germania, în numele tratatelor europene (astăzi deja în mare parte ocolite) şi al argumentului potrivit căruia veniturile muncii celor care fac eforturi şi respectă regulile nu ar trebui să fie folosite pentru a compensa deficienţele celor (din sud), care îşi gerează prost finanţele şi statele.
Concluzia cea mai simplă a acestui argument este oferită de
şi care se pare că va cîntări greu în campania electorală din septembrie.
Studiul BCE consolidează acest argument, afirmînd că nemţii, cei mai riguroşi şi cei mai solicitaţi, sînt de asemenea cei mai săraci. Dar metoda folosită este contestată deoarece ia în calcul mai mult averea decît veniturile.
Iar – şi nu este o surpriză – studiul arată că venitul median şi mediu al nemţilor este mai mare decît cel al majorităţii europenilor. Ceea ce este demonstrat este doar că germanii îşi gerează altfel averile, în special că în mare parte nu sînt proprietari (ci doar locatari) ai caselor lor.
Tabloul care se oferă privirilor este deci cel al unei Europe divizate între ţări mai mult sau mai puţin prospere şi ţări la ananghie; între ţări cu şomaj masiv şi ţări în care este îngrădit; între ţări părăsite de tineri şi ţări în care tinerii vin să-şi încerce norocul; între ţări în care locuitorii au averi dar puţine venituri şi ţări în care bunurile şi serviciile rămîn accesibile majorităţii.
La acestea trebuie oare adăugată diviziunea dintre ţări virtuoase şi păcătoase? Dintr-un punct de vedere moral, cel pe care unii din Nord ar dori să le impună, nu. Dar din punct de vedere al repartiţiei bogăţiilor, al luptei împotriva corupţiei sau ineficienţei statului, dezbaterea merită să fie ţinută. În Nord precum şi în Sud.