Un pact muzical

• Adrian Raso & Fanfare Ciocârlia, Devil's Tale, Asphalt Tango Records, 2013.

Devil’s Tale vinde către un public internaţional un pact muzical: canadianul Adrian Raso îşi ascute demonii interiori în metalul lăutarilor din Fanfara Ciocârlia, jazzul manouche se-ntîlneşte cu Balcanii, tarantella italiană cu accentele burleşti à la Kurt Weill, virtuozitatea solo cu virtuozitatea de grup de mînuitori de alămuri. Mai rar un album care să miroasă atît de tare a film noir, Django Reinhardt, alcool şi diavol şi să mai aibă şi pseudo-etichetă de „al nostru”.

Nu sînt o mare cunoscătoare a Fanfarei şi, în particular, prefer înregistrările din colecţia Muzeului Ţăranului Român. Pentru beţii poate prinde un Radio Paşcani, albumul din 1998 al Fanfarei. Pe-atunci, însă, abia ieşiseră din satul 10 prăjini şi erau mult mai aproape de momentul în care cîntau hore şi sîrbe de cîte o jumătate de oră în concerte. În 2014 www.asphalt-tango.de are deja booking-ul făcut pentru cea mai rapidă fanfară a lumii pînă în 2015. „Poate luăm şi premiul Nobel pentru pace-n cartier” sună un vers de-al lui Deceneu, dar lăutarii pot să zică de-acum cu lejeritate „Regele Norvegiei e un fan de-al nostru” după ce-au cîntat la ceremonia de decernare a Premiilor Nobel, în 2013.

Deşi captivant prin aranjamente şi sincronizări, Devil’s Tale crează un mit fals. Mă întreb: oare cum au acceptat membrii Fanfarei asocierea cu titlul discului? Dovada celor 17 ani de carieră şi-a unei viziuni mai largi, libertine, asupra lumii, în care diavolul nu mai este o prezenţă palpabilă ci o inofensivă damă în roşu? Sau o decizie de marketing care pe ei nu-i interesează, cu care n-au contact direct. Imaginarul de text şi grafică al discului de faţă are atît de puţin de-a face cu imaginarul specific religios şi muzical al lăutarilor ţigani încît îţi vine să-ţi tragi sufletul, să scuipi de trei ori în sîn şi să te-ntrebi cînd vine Apocalipsa. Muzical vorbind, înţelegerea nu e în sine o uimire. Partitura şi flerul rezolvă multe. În cazul acesta chiar e vorba de o temperare a Fanfarei, de reducerea rolului său la cel de acompaniator cuminte, la renunţarea la orice formă muzicală exuberantă specifică ei. Vintilă Mihăilescu spunea recent, vorbind despre Maria Tănase: „Cine plăteşte lăutarii conduce hora.” Fanfara Ciocârlia are puţine de-a face cu „şarlatanii” la care face referire Adrian Raso în „Charlatan’s Waltz”, dar dacă e vorba de ¾, ritmul acesta e acelaşi în oricare colţ al lumii.

Sînt cîteva momente în care mă trezesc într-un fel de „casă” emoţională şi sonoră. "Urn St. Tavern", "Charlatan’s Waltz", "Leezard’s Lament"; mai mult datorită veridicităţii de stil a solo-urilor şi instrumentelor lui Raso decît a legăturii sale cu Fanfara, folosită ca ornament. Mînuitorii de tube, trompete, saxofoane, clarinete şi corni sînt fantastici în nuanţele pe care le scot din gîtlejurile instrumentelor şi solo-urile cu care decorează piesele lui Raso. „The Absinthe-Minded Gipsy” e un exemplu în care Fanfara se desfăşoară şi timbralităţile şuierate, zbîrnîite, hohotite inspiră un Tarantino-sound.

Am senzaţia, totuşi că-nainte, în romane şi blues-uri, diavolul făcea deal-uri mai bune… parcă cerea mai mult de la cei care-l acostau. Aştept să văd un concert de-al Fanfarei Ciocîrlia şi să-mi calibrez şi-acolo gusturile. Măcar de-o strigătură ca lumea şi-n rubato furioso să am şi eu parte.

Pe 28 martie, Fanfara Ciocârlia cîntă în Club Eden.

Foto: Lucian Muntean