Un intelectual trebuie să apere o cauză

Apărut în Dilema veche, nr. 198, 25 noiembrie 2007, la rubrica "Divanul Dilemei vechi"

Nu tot ce e interesant e şi plăcut

Mircea Vasilescu: Pînă în 1989, te-ai ocupat de istoria artei şi de studii clasice. După 1990, ai devenit cunoscut şi prin publicistică, prin implicare civică, prin comentariile politice din revista 22. Cum se împacă cele două tipuri de activităţi, aparent foarte depărtate?

Aş zice că nu sînt chiar atît de depărtate pentru că reflecţia asupra politicului face parte în mod fundamental din coordonatele civilizaţiei greceşti de care m-am ocupat. Realitatea este că, atunci cînd ai tradus Republica lui Platon, nu se poate să nu încerci să vezi ce relevanţă are asta pentru lumea contemporană. Noi am trăit o epocă interesantă, trebuie să recunoaştem, chiar dacă nu a fost prea plăcută. Nu oricărei generaţii i se întîmplă să trăiască o revoluţie, ba s-o vadă şi la televizor, să vadă cum se formează noi instituţii, cum se caută o cale spre democraţie. Foarte mulţi dintre noi au simţit nevoia să se implice - nu sînt unicul. Andrei Pleşu a "păţit" mult mai rău, pentru că nu a făcut numai comentarii, a fost absorbit de sistem, aş zice. Aşa că asta este explicaţia. E o legătură firească undeva. Mai este ceva de spus. Nouă ne-a lipsit, înainte de '89, reflecţia asupra politicului, asupra socialului. Nu ne preocupau lucrurile acestea, pentru că oricum tot ce se întîmpla era rău în jurul nostru şi altă soluţie nu găseam, şi atunci ne refugiam în metafizică. Lipsa asta a trebuit la un moment dat completată şi cred că ocazia evenimentelor din 1989-1990 a fost una bună.

Andrei Pleşu: Dar cum faci să ai timp? Cum arată agenda ta? Eu sînt defect la capitolul ăsta.

Nu ştiu cum arată agenda ta, pentru a putea face o comparaţie... Articolele pentru revistă le fac uşor. În rest, n-am nici eu foarte mult timp.

Cezar Paul-Bădescu: Care crezi că este eficienţa discuţiilor intelectuale în raport cu spaţiul public de la noi? În ce măsură "contează" articolele scrise de intelectuali, poziţiile intelectualilor, eficienţa însăşi a GDS-ului, care era o voce mult mai pregnantă la începutul anilor '90, se auzea mai bine, probabil şi oamenii politici ţineau cont mai mult de ea?

Cu GDS-ul e ciudat. Aici, brand-ul contează. Iar brand-ul o ia înaintea noastră. E mai important decît ceea ce facem efectiv în acest moment sau ceea ce facem de cîţiva ani. E suficient să vrea cineva să-i înjure pe intelectuali sau societatea civilă şi ne bagă şi pe noi acolo la grămadă, deşi nu am făcut neapărat ceva decisiv. În general primim tot felul de pumni, cum a fost cel cu posibilitatea de a se lua sediul din Calea Victoriei nr. 120, ceea ce ar fi foarte rău, dar scandalul în jurul acestei chestiuni ne revigorează într-un fel. Sau... Acum un an şi ceva, cînd s-au ascuţit tensiunile între PD, PNL, preşedinte, prim-ministru, cîţiva dintre membrii GDS au luat o poziţie în favoarea uneia dintre părţi. Nu toţi. Dar erau dintre cei mai vocali, cei mai cunoscuţi pe plan public. Ei bine, imediat tot grupul a fost asimilat acestei poziţii, adică o poziţie pro-Băsescu. Unii dintre noi am fost chemaţi la televiziuni. De fapt nu era o atitudine a Grupului ca atare, ci era o atitudine a cîtorva.

Cezar Paul-Bădescu: Dar nu consideri că lui Ion Iliescu, la începutul anilor '90, îi păsa mai mult de ce zice GDS-ul, decît le pasă acum celor care ne conduc?

Liberalii s-au enervat acum îngrozitor pe noi pentru că ei mizau pe susţinerea intelectualilor. De-a lungul a 15-16 ani, ei au avut întotdeauna susţinerea unei categorii de intelectuali. Şi, brusc, s-au trezit că o pierd şi că o parte dintre aceşti intelectuali îl susţin pe "monstrul" de Băsescu. Care este marinar, impulsiv, bădăran şi cîte altele. Şi totuşi, "ăştia" îl susţin. Atitudinea asta le-a picat foarte greu. Deci, GDS-ul are totuşi un efect. Rămîne de văzut dacă efectul ăsta e pozitiv, e negativ, e spre bine sau spre rău. Asta e altă poveste.

Strada şi eficienţa ideilor

Cezar Paul-Bădescu: Dar despre poziţiile publice ale intelectualilor? Proteste, petiţii, liste de semnături, apeluri...

Eu am impresia că toate acestea au o influenţă. Am văzut asta cînd a fost disputa cu referendumul pentru suspendarea preşedintelui. În momentul cînd s-a făcut un apel, toate ziarele au scris despre asta. Acum, o să întrebi dacă au avut ele influenţă asupra maselor largi de cititori. Nu ştiu să spun. Pentru că masele largi, după cum s-a văzut, au votat de data aceasta în favoarea aceleiaşi idei. Oricum, un intelectual, dacă îşi merită numele, trebuie să apere o cauză, indiferent dacă acea cauză e populară, nu e populară, va fi populară mîine sau peste 100 de ani. Trebuie să o aperi dacă crezi în ea şi crezi că merită să fie apărată.

Magdalena Boiangiu: Ce făceai pe 21-22 decembrie 1989? Ce speranţe aveai atunci şi în ce măsură realitatea le-a confirmat sau le-a infirmat?

Pe 21 decembrie am început prin a mă duce la revista Arta, unde era redactor-şef Dan Grigorescu. Aveam o problemă: bănuiam că îmi retrăseseră dreptul de semnătură. Am vrut să verific dacă este adevărat. Sediul era pe Maria Rosetti; m-am dus de dimineaţă, era ceva lume pe acolo, era şi Dan Grigorescu, care cînd mă vede îmi zice: "Vai, ce mi-ai făcut!". "Cum adică?" "Cum adică! Mi-au blocat numărul din pricina dumitale şi a nu-ştiu-cui... Mi-au blocat numărul din revistă..." Eu zic: "Ei, îmi pare rău, asta e!", şi am plecat. După aceea, m-am dus la Muzeul Porţelanului, pe Calea Victoriei, şi începuse deja nebunia. Se terminase mitingul din Piaţa Palatului şi oamenii plecaseră, fugiseră. Am văzut steaguri aruncate pe jos, tipi care strigau "Jos Ceauşescu!"... Eram cu Radu Bercea... Am ieşit şi noi pe stradă, ne-am băgat printre oameni şi am stat, ţipînd şi noi, pînă cînd au apărut nişte scutieri, nişte trupe. Nu au făcut nimic, dar stăteau acolo şi se uitau urît la noi. Atunci nouă ni s-a făcut frică - ceea ce cred că este un sentiment firesc - şi am şters-o. Am plecat, ne-am vîrît pe nişte străduţe, am intrat la Institutul de Arte Plastice - ne-au dat voie pentru că ne cunoşteau. Am stat acolo puţin... şi ne-am dus în diverse locuri să vedem ce se mai întîmplă. Cam asta a fost pe 21. N-am ajuns la Baricadă. A doua zi am ieşit pe stradă la un moment dat, şi nu ştiu cum s-a întîmplat, m-am dus la televiziune. Nu se punea problema să ne gîndim la viitor, să gîndim pur şi simplu. Abia mai tîrziu am început să gîndim. Prima reacţie politică a fost cînd am auzit, seara, comunicatul Frontului Salvării Naţionale. Mi s-a părut foarte OK atunci.

Iaromira Popovici: Ce reacţie aţi avut faţă de Iliescu?

Comunicatul mi s-a părut important. Acela în 10 puncte. Şi mi-am zis că s-a mers foarte departe. Nu mă aşteptam în acel moment să se renunţe aşa uşor la partid, la structura de stat socialistă. Şi programul suna bine. Mai tîrziu a fost considerat insuficient. Am mai avut atunci o idee ciudată, cred că au mai avut-o şi alţii. Au spus că România se va numi "România". Nu "Republica România". Mă gîndeam ce-o fi asta? Vor să facă regat, îşi păstrează opţiunea liberă? Nici pînă azi nu înţeleg de ce au spus asta. Mai tîrziu am aflat că punctajul acela a fost făcut de Dumitru Mazilu, modificat de Brucan şi în acest fel a ajuns acolo.

Alex. Leo Şerban: Ţin minte că Iliescu a spus că Ceauşescu şi consoarta lui au întinat idealurile comuniste...

Asta a fost înainte, la prima lui ieşire. Nu am văzut-o în direct.

Alex. Leo Şerban: Dar v-a pus pe gînduri?

Nu ştiu cum aş fi reacţionat. E foarte greu de spus. Gîndiţi-vă că în acel moment, în ţările înconjurătoare, nu se renunţase oficial la comunism - în afară de Polonia, unde deja avuseseră loc alegeri; în rest, în Ungaria, în Cehia, în Bulgaria, în Germania de Est nici nu mai vorbesc, structura de stat era în continuare cea comunistă. Erau în curs şi alte reforme, urmau alegeri, care aveau să schimbe tot. Dar alegerile nu se ţinuseră încă. Situaţia era foarte tulbure.

Cuvintele fantomă ascund o realitate iritantă

Simona Sora: Am citit prefaţa dvs. la Scriere şi oralitate în lumea antică în care spuneaţi că aţi vrut să refaceţi sensurile opacizate ale unor instrumente de civilizaţie. Care ar fi instrumentele de civilizaţie în cultura umanistă, în general, şi în cultura noastră umanistă amputată în momentul ăsta, fără biblioteci, fără instrumente...? Ce înseamnă "instrument de civilizaţie", în sensul cărţii?

Era lista. Banala listă de lucruri, pe care o faci cînd te duci la cumpărături, sau listele de sarcini pe care le primeşti la serviciu, care, ca procedeu de enumerare şi de ordonare în fond a realului, e la baza civilizaţiei sau a unui anume tip de civilizaţie şi a scrisului. Acesta era sensul "dezopacizării" ei. Operaţia se poate repeta cu foarte multe lucruri. Cuvintele noastre sînt de multe ori opace şi ascund realităţi care nu mai există. Ne folosim de fantome, nu de cuvinte.

Simona Sora: Scriaţi într-un articol despre dezastrul bibliotecilor din România.

Asta a fost anul trecut. Mi-am atras fulgerele doamnei Alina Mungiu Pippidi. Era un articol care, comentînd nişte modificări ale sistemului de evaluare academică propus de minister, arăta cît de greu e să răspunzi cu adevărat unor astfel de - bune, altminteri - cerinţe cînd nu ai suficiente biblioteci sau cînd bibliotecile sînt incomplete - nu găseşti reviste, nu găseşti cărţi sau, ca să le găseşti, trebuie să faci tot felul de acrobaţii ca să le obţii. Dar trebuie spus, şi chiar îmi pare bine să profit de ocazie şi să spun că unul din lucrurile care înseninează puţin tabloul cu bibliotecile este biblioteca Colegiului Noua Europă.

Simona Sora: Care a fost devalizată!

A fost, dar tot a mai rămas ceva. În condiţiile astea, este greu de făcut cercetare umanistică. Nu vorbeam despre laboratoare... Mi-am atras fulgerele unor persoane grave care au considerat că-i susţin pe impostori. Ceea ce nu era cîtuşi de puţin adevărat.

De ce am rămas în România

Magdalena Boiangiu: Ca intelectual, te simţi împlinit în România sau crezi că ai fi reuşit mai bine dacă te-ai fi născut în America sau în Franţa?

Sincer să fiu, nu prea cred. Aş fi fost probabil diferit într-un anume mod. Ar fi trebuit să mă specializez mai mult într-o anumită direcţie. Oricum, am avut ocazia să aleg. Înainte de 1989 am avut norocul să merg în străinătate în condiţii bune, din toate punctele de vedere - şi material, şi altminteri - şi era cu putinţă să rămîn. Şi m-am întors în pofida tuturor aşteptărilor, ceea ce i-a făcut pe unii să se uite la mine ca la un nebun.

Stela Giurgeanu: Dar de ce v-aţi întors?

Pentru că mi s-a părut că am aici o treabă de făcut. Eram în momentul acela implicat în proiectul cu traducerea lui Platon, pe care îl iniţiase Constantin Noica. Eram foarte prins în el şi îmi dădeam seama că aşa ceva nu se mai poate face în altă parte. Asta era valabil numai pentru România, ceilalţi au tradus deja de 20 de ori Platon, în timp ce la noi era prima dată. Şi, pe scurt, am făcut nebunia asta. Sigur că m-a costat. Lucram pe vremea aia la Muzeul Naţional de Artă şi aveam un director antipatic. Eu mi-am prelungit legal şederea din Germania, dar el a vrut să mă dea afară, deşi i-am cerut în continuare concediu fără salariu. Atunci am făcut ultima nebunie cu putinţă: am trimis o scrisoare la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, Suzanei Gîdea, contrasemnată de un profesor din Germania, arătînd cît de important este să mai stau încă puţin. Sigur că, dacă mă dădeau afară, nu mă mai vedeau înapoi. Dar nu m-au dat afară.

Alex. Leo Şerban: Dar ce vi s-a răspuns la scrisoare?

Nu mi-au răspuns. Dar, după părerea mea, a intervenit Securitatea aici. Cred că "băieţii" l-au atenţionat pe director că e preferabil să o lase baltă.

Iaromira Popovici: De ce vi se interzisese dreptul de semnătură înainte de Revoluţie?

Pentru că am fost într-un mic grup pe care l-a organizat Stelian Tănase care a semnat în favoarea lui Andrei Pleşu, Mircea Dinescu şi alţi cîţiva.

Magdalena Boiangiu: Ai mai semna astăzi pentru ei?

Da, aş semna! La un moment dat s-a difuzat textul la Europa Liberă - cu oarecare întîrziere. A picat tocmai bine ca să apuce să ne dea afară de pe unde lucram. Ne-au retras şi dreptul de semnătură. Nu era încă foarte grav. Dar sînt convins că dacă Revoluţia eşua, ne rădeau pe toţi. Ar fi urmat o represiune sălbatică.

Noica n-avea numai idei, avea şi haz

Cezar Paul-Bădescu: Apropo de Păltiniş. Eşti prezent în cărţile care vorbesc de ce s-a întîmplat acolo - în Jurnalul de la Păltiniş şi în Epistolar. Am impresia că nu eşti neapărat un adept al ideilor lui Noica. Este adevărat?

Ce înseamnă "ideile lui Noica"? Care idei? Ne referim la filozofie, ne referim la acţiunea paideică?...

Radu Cosaşu: De pildă, ideea că literatura propune "întrebări joase", faţă de filozofie, care propune "întrebări înalte"...

Eu am avut tot timpul sentimentul că Noica, atunci cînd discutai cu el asemenea lucruri, "arunca" vorbe de genul ăsta. N-am avut niciodată sentimentul că era complet serios. Avea multă ironie şi autoironie în tot. Şi mi s-a confirmat mult mai tîrziu, citind Jurnal filozofic şi în general lucrări de tinereţe. Am avut acolo revelaţia unui Noica foarte deschis către muzică, arte, literatură, comentînd pe pagini întregi literatura, preocupat de problema tragicului. Teme pe care, după anii '70, în perioada Păltiniş, le evita.

Cezar Paul-Bădescu: Dar în legătură cu ideile lui despre fiinţa românească?

Cred că Liiceanu a formulat corect: Noica era un patriot în stil vechi. Chiar credea că se poate scoate ceva dintr-o comunitate naţională, dacă ea e pusă la lucru. Limba era un instrument. Şi chiar a crezut în posibilitatea de a descoperi sensuri uitate în limba română. Dar nu cred că a fost de folos demersul acesta nici pentru filozofia lui, nici pentru înţelegerea sa ulterioară.

Andrei Pleşu: Eu vreau să te întreb - pe linia asta - altceva. Tu ai făcut parte - asta-i situaţia! - din grupul de la Păltiniş. Ai fost primul care a ajuns acolo, împreună cu Radu Bercea, cînd cu accidentul fatal al dlui Noica... Ai asistat la începutul sfîrşitului lui. L-ai frecventat în ultimii trei ani. În aceşti trei ani în care l-ai frecventat - singur sau împreună cu alţii - ai avut senzaţia că întîlnirile cu el te introduc într-o doctrină? A fost vorba, într-un mod insistent, pe o linie dominantă, despre patriotism, despre legionari?... Ai avut senzaţia că eşti cu un om de dreapta acolo? Care ar fi bilanţul tău după trei ani de frecventare a lui Noica? Lumea îşi imaginează că noi mergeam acolo şi începea întîi o discuţie despre patrie, urma o discuţie discretă despre ce grozavi erau legionarii şi că, în general, Păltinişul era o subterană politică de contaminare - cu alte cuvinte, Noica ne agăţa lent pînă ne convertea...

Nu era nimic dogmatic. Era un om - aş zice cu o vorbă banală, dar de interpretat la modul profund - extrem de drăguţ, de cald, de afabil, de politicos. Avea o politeţe de pe vremuri. Cu asta, cred, fermeca pe mulţi dintre noi, pentru că eram obişnuiţi - cum sîntem şi acum - cu bădărănia, iar el era politicos cu toată lumea - de la fetele care serveau la masă, pînă la intelectualii care îl vizitau. Avea o scînteietoare inteligenţă. Exista multă ironie în toate declaraţiile peremptorii pe care le făcea el. Unii nu au perceput ironia, au perceput doar declaraţia. Nimic patriotic. Eu l-am întrebat odată - pentru că mă interesa chestiunea, ştiam ceva de la amicul meu Radu Ioanid, care citise din trecutul lui Noica: "Cum aţi putut scrie acele lucruri în 1940?". Mi-a răspuns: "Dragă Andrei, asta e, eram tînăr, am făcut o promisiune - era povestea că va intra în Legiune, dacă Legiunea intră în opoziţie, după moartea lui Codreanu - pe vremea aia eram educaţi că trebuie să ne ţinem de cuvînt, dacă ni-l dăm. Mărturisesc că asta mi s-a părut suficient atunci şi am înghiţit-o aşa. Astăzi, ştiind mult mai multe lucruri exact, mi s-ar fi părut poate mai puţin suficient, cred că aş mai fi pus nişte întrebări. Dar, asta a fost!

Andrei Pleşu: Unul din motivele pentru care Noica ne-a disuadat să ne băgăm în vreun fel în politică era tocmai acesta, fosta lui experienţă. Lumea spune "v-a ţinut departe de opoziţie, a vrut să vă împace cu lumea comunistă". Dar el spunea explicit: "eu ştiu ce înseamnă să baţi cîmpii intrînd în politică. Nu vă sfătuiesc".

Plus că el mai avea - ceea ce iarăşi nu am ştiut atunci, şi în prima ediţie a Jurnalului de la Păltiniş era un pasaj cenzurat care a reapărut mai tîrziu - o problemă: se simţea vinovat - deşi nu era - pentru că în 1958, în legătură cu el, Securitatea arestase un întreg grup. El se simţea responsabil pentru oamenii care veneau în jurul lui. Ştia că toţi sîntem urmăriţi şi îşi dădea foarte bine seama că dacă el ar face ceva, am fi măturaţi cu toţii.

Faza fanatică a unui om flegmatic

Andrei Pleşu: Nu-i mai puţin adevărat că eu, cînd am citit articolele din Buna Vestire, am avut un alt şir de întrebări; cunoscîndu-l aşa cum l-ai descris tu - un om afabil, mai curînd lipsit de temperament, un flegmatic, un relativist în materie de viaţă curentă, un sceptic - tonul şi tematica acelor articole nu se leagă deloc cu natura lui. La Cioran se leagă, e o coerenţă.

Era totuşi ceva în care îl recunoşteai, şi asta m-a frapat. Era speculaţia.

Andrei Pleşu: Asta da. Dar erau şi brutalităţi. Fraze de tipul: "Dacă oamenii nu înţeleg să fie fericiţi, să-i obligăm. Cu poliţia". Asta nu intra în gura lui Noica. Dar a scris 20 de articole în acest spirit. De-o vehemenţă inadmisibilă, lipsită de gust, lipsită de fineţe.

Alex. Leo Şerban: Dar cum vă explicaţi? La un moment dat a început să-l apere pe Ceauşescu... Era naivitate?

Probabil că nu-l apăra pe Ceauşescu, ci el avea celebra lui "politică culturală" sau "strategie culturală" - nu ştiu cum să-i spun. El credea că regimul comunist e etern sau că va dura multă vreme şi că trebuie cumva să supravieţuim. În cadrul acestei formule, trebuiau găsite enclave de salvare. Ceea ce se putea explica printr-un fel de naivitate, combinată totuşi cu dorinţa de a salva ceva. Îi dispreţuia pe toţi "tovarăşii". E straniu, dar pentru cine a trăit acea perioadă, e explicabil. Ce a făcut în anii '40 - pe care noi nu i-am trăit - este pentru mine mai greu de explicat.

Radu Cosaşu: Ba nu. Nu puteţi, din fericire, s-o explicaţi, oricîtă carte ştiţi, pentru că nu aţi trecut niciodată prin fanatism. Cei care au trecut prin fanatism nu mai au nevoie de nici un desen.

La Noica e straniu următorul lucru - după 1990, după ce am citit mai mult, m-a minunat şi mai mult: el nu a fost fanatic decît un an sau doi. Nu a fost înainte, nu a fost după. Cum de-a reuşit să fie doi ani? Pentru mine este de neînţeles.

Radu Cosaşu: Pentru că nu cunoşti problema!

La Eliade, ca şi la Cioran, lucrurile aveau o oarecare logică - intrau în logica sistemului.

Radu Cosaşu: Şi fanatismul are logica lui. Fanatismul nu stă numai pe inconştient şi pe ilogic. Fanatismul are mari justificări şi îndreptăţiri în ceea ce crezi, în ceea ce scrii. Sînteţi fericiţi că nu-l cunoaşteţi; oamenii care l-au cunoscut şi sînt încă în viaţă ştiu că există fanatism legionar, fanatism utecist, fanatism de dreapta, de stînga - cum se numeşte azi repede -, dar care este o realitate. Eu îl înţeleg foarte bine pe Eliade. Din cauza lui am devenit un fanatic de stînga. Sebastian este stupefiat cînd Eliade, în martie 1937, susţine că legionarii vor birui... Şi scrie pentru ca lui Eliade, cîndva, cînd va citi, să i se facă ruşine.

"Oamenii recenţi" de la facultate

Andrei Pleşu: Andrei, noi la Belle Arte am avut cîţiva profesori excelenţi. Eu, de cîte ori îmi aduc aminte de unii dintre ei, sufăr pentru cît sînt de uitaţi. Tu ai avut în formaţia ta o marcă din partea unora dintre ei? L-ai apucat pe Schileru?

Pe Schileru, nu, dar pe Frunzetti, da. Cred că este într-adevăr un nume uitat pe nedrept. Şi asta pentru că omul nu a avut o operă echivalentă cu talentul lui, cu fineţea lui. Dar ne-a format, şi eu personal îi sînt recunoscător. Era un om gentil, care te ajuta, îţi dădea posibilitatea să te produci, dacă simţea că poţi.

Mădălina Şchiopu: Cum îi vedeţi pe studenţii dvs.? Vedeţi la ei caracteristicile unei generaţii?

Din păcate, nivelul studenţilor de azi - dar nu generalizez - e din ce în ce mai scăzut. Omul recent există. E plin de oameni recenţi care nu numai că nu au cultură, dar nici nu şi-o doresc. S-ar putea să facem şi noi o greşeală. Noi, în trecut, ne închipuiam că cultura e mult mai importantă decît e de fapt pentru foarte mulţi oameni. Trăiam într-o lume închisă, în care funcţionam autist. Acum, lumea s-a deschis şi s-a văzut: ratingul e mai important decît cultura. Atunci de ce să ne mai mirăm că tinerii, studenţii de azi se formează în acest fel? Nimeni nu le spune în mod eficient că aşa ceva nu e bine. Şi, dimpotrivă, văd peste tot exemple că, dacă renunţi la cultură, ai succes.

Simona Sora: Mie îmi vine în cap altceva, apropo şi de ironia lui Noica, şi de generaţii. Este un articol al dvs. despre generaţia katehontică, despre generaţia opritoare, defineaţi conservatorismul în general, şi pe cel românesc în particular...

Acolo era vorba despre altceva. Era vorba despre tineri care şi-au făcut cu succes studii şi doctorate în străinătate şi au obţinut rezultate bune sau strălucite, şi de la care se aşteaptă o performanţă deosebită. Constatam, într-un caz sau două, că ei priveau cu un dispreţ total tot ce se întîmplă aici şi tratau pe aproape toată lumea ca pe gunoaie. Trebuie totuşi spus că, într-un fel, chiar şi aceşti oameni sau măcar unii dintre ei au dreptate. De ce? Pentru că a devenit extrem de greu pentru un om care şi-a făcut un doctorat în străinătate să predea într-o universitate românească. Să vină înapoi, cum s-ar zice. Sistemul e blocat şi există o rea-voinţă fundamentală în a-i refuza posibilitatea de-a avea un post cuvenit în sistemul universitar românesc. E grav şi foarte penibil. Ca să-l poţi plăti cu ora cu o sumă mizerabilă, ajungi să te rogi de contabili.

Iaromira Popovici: Dar situaţia lipsei de studenţi la clasice şi tendinţa reducerii orelor din licee?...

Asta se întîmplă peste tot, în proporţii diferite. Lumea se orientează, în primul rînd, spre ceea ce crede că este util. Vechea civilizaţie europeană care s-a clădit pe studiul limbilor clasice e dispărută. S-a încheiat această etapă. Eu cred că e spre rău. La noi lucrurile merg şi mai repede decît în altă parte. La toate nivelurile, nu numai pentru clasice, ideea fundamentală este să faci ceva imediat util. Am văzut o emisiune la TVR1 al cărei principiu era că elevii sînt prea încărcaţi. Ei bine, elevii descoperiseră că fizica e prea teoretică şi ziceau: "Dar de ce trebuie noi să învăţăm, la ce ne ajută teoria în viaţa noastră practică?". La argumentul că "e prea teoretic", eu spun: fizica este teoretică. Dacă scoţi teoria din ea, nu mai rămîne nimic.

Dacă Mailat ar fi ştiut latina...

Alex. Leo Şerban: Pot să vă readuc la politică? Vreau să vă întreb ce părere aveţi de ce se întîmplă cu românii din Italia?

Cred că este o inflamare inutilă şi politică, e o luptă între dreapta şi stînga în mod evident. Trebuie văzut foarte clar în ce măsură criminalitatea în ansamblu a crescut sau nu, sau cît a crescut, înainte de a da sentinţe în această problemă. Pe de altă parte, ştim limpede că sînt concetăţeni de-ai noştri care se duc cu această "meserie", la care jaful, furtul din buzunare şi de genţi constituie un mod de a trăi. Nu ştiu ce se poate face. Toate guvernele ştiu bine că nu pot face prea mult şi, dacă vor face, vor fi acuzate de rasism.

Mircea Vasilescu: Nu ţi se pare că este o inflamare nu neapărat politică, dar în primul rînd mediatică, pentru că şi Italia este dependentă de televiziuni şi de mass-media, ca şi România?

La noi este evident o inflamare mediatică..

Mircea Vasilescu: E adevărat. Dar nu ţi se pare că, în special televiziunile, prin ceea ce fac şi prin felul în care fac, creează nişte efecte asupra publicului, care vor fi greu de şters?

Creează, dar pînă la urmă ele se compensează unele pe altele. E inutil ca intelectualii, din cînd în cînd, să fie prea vehemenţi - au obiceiul ăsta. Şi unde? La televizor! Protestează în ograda duşmanului. Pînă la urmă, nu are sens. Dacă putem, dacă sîntem suficient de agreabili şi ieşim pe sticlă ca să facem rating, foarte bine! - să folosim ratingul şi televiziunea pentru ce ne place, de exemplu, să-i determinăm pe copii să înveţe latina. Dar dacă nu, atunci asta e situaţia.