Un Hamlet animalic
- Festivalul Internaţional Shakespeare Bucureşti -
Criza economică a lovit în Shakespeare. Lipsa bugetului (sau a „bunăvoinţei” finanţatorilor – primărie, ministerul culturii etc – de a direcţiona o parte din buget către cultură în an electoral, cînd Eştii locali sînt mult mai importanţi decît Hamleţii de aiurea) a făcut ca în acest an, extensia bucureşteană a Festivalului Shakespeare de la Craiova să fie restrînsă la trei spectacole: Hamlet în regia lui Nikolay Kolyada, Romeo şi Julieta în varianta lui Oskaras Koršunovas şi Orâ de Otelo (A Dance Ceremony) regizat de Eugenio Barba.
Spectacolul lui Nikolay Kolyada şochează vizual. Nu e vorba de cine ştie ce lucruri nemaivăzute care se întîmplă pe scenă sau de tabuuri încălcate, ci de estetică. Hamlet este pur şi simplu un spectacol urît. Anticalofilia este explicită şi face parte din concepţia regizorală. Dincolo de şocul vizual, Hamlet este un spectacol solid construit.
Kolyada face din Elsinore un sat tribal, o societate primitivă care funcţionează ritualic, în care stările, sentimentele, senzaţiile sînt redate cu mijloace teatrale primare (mimică şi gest). Familia regală a Danemarcei devine Familia Addams în epoca de piatră. Atmosfera este creată în detaliu şi susţinută întreg spectacolul: dansuri tribale, o anume expresie corporală (tîmpă) pe care personajele o conservă pînă în final, muzica cvasipermanentă, puternică şi benefică (contrapunctează urîtul vizual cu ritmurile demente ale tobelor). Este un univers brut în care oamenii sînt dominaţi de latura animalică. În această lume redusă la elemente esenţiale în forme abrazive, povestea lui Hamlet se integrează perfect căci este una a sentimentelor şi acţiunilor primare: dragoste, ură, dorinţă, trădare, răzbunare, moarte. Sclipirea lui Kolyada vine din faptul că primitivitatea Elsinorului său este posterioară, nu anterioară unei civilizaţii. Este o cădere în brutalitate, nu o primitivitate ab initio. Sugestia e în decor, o galerie de artă plină cu reproduceri ieftine (cumpărate din bazarul chinezesc, după cum a mărturisit regizorul) ale unor tablouri celebre. Sînt ironii involuntare (dacă e să ne luăm din nou după regizor care spune că „a cumpărat ce a găsit mai ieftin”) precum Cina cea de taină, echivalată metaforic în Cursa de şoareci. Cea mai puternică sugestie a pierderii civilizaţiei este o grămadă considerabilă de reproduceri de diverse mărimi ale tabloului lui Leonardo da Vinci, „Mona Lisa”, de care actorii se folosesc în majoritatea situaţiilor. Reproducerile, care au pe spate un negativ, sînt desfigurate în timpul spectacolului, li se scot ochii, sînt mîzgălite cu sînge etc. Simbolul estetismului, al frumuseţii pure, tabloul lui daVinci este folosit în varianta sa nedemnă, dizgraţiată, şi apoi distrus. Universul lui Hamlet este întunecat la propriu şi la figurat, un regat al mizeriei fizice şi morale, al degradării şi depravării, al lipsei de reper etic, un nonsens estetic în care ritualul de purificare este ineficient. În centrul scenei este o cadă uriaşă cu un cap de duş. Încoronarea lui Claudius, înmormîntarea Ofeliei, moartea lui Hamlet sînt momente esenţiale marcate prin ceremonialuri specifice, adică prin baia în bazin. Dar nici un păcat nu se spală, iar Hamlet, mort şi gol, chircit în poziţia fetusului, cu un uriaş tatuaj pe spate, rămîne o victimă a întunericului, nu un martir al luminii. Ritualul iniţiatic al maturizării s-a terminat cu moarte.
În ciuda urîţeniei declarate şi asumate a spectacolului, sînt cîteva momente şi personaje remarcabile. Fantoma tatălui, jucată de Kolyada însuşi, este costumată ostentativ ironic într-un înger, cu aripi pufoase şi aură. „Existenţa” sa se prelungeşte în tot spectacolul, Fantoma bîntuie aiurea prin scenă, întîi plîngînd prosteşte, ca un copil căruia i s-a luat jucăria, în timp ce îi povesteşte fiului cum a fost ucis, apoi uimit şi depăşit de felul tragic în care a degenerat răzbunarea pe care a ticluit-o. Osric (Ilya Belov) se exprimă mai mult coregrafic, înfloriturile sale de limbaj sînt redate cu picioarele prin nişte piruete neîndemînatice şi interminabile. Desigur, Osric este gay.
Laertes (Evgheny Chistyakov) părăseşte Elsinore cu o barcă a cărei vîslă este o lingură imensă, doar că plecarea este o permanentă reîntoarcere. Ofelia îşi tot ia rămas bun de la el, Laertes pleacă vîslind, apoi se întoarce, scena se tot repetă, iar Laertes mai trece din cînd în cînd cu barca, chiar dacă povestea a mers mai departe. Momentul cînd Hamlet îi prinde pe toţi în cursă, exact înaintea duelului, are o coregrafie impresionantă: prinţul prinde toate personajele de lesele pe care acestea le poartă la gît şi le trage ca pe o haită de cîini, disciplinîndu-i. Şi tot aceste zgarde vor fi esenţiale în scena duelului. În timp ce personajele participă la dansul tribal care presupune o rotaţie lentă în sensul acelor de ceasornic, Hamlet şi Laertes, prinzîndu-se fiecare de lesa celuilalt într-un echilibru fragil, se rotesc în sens invers, din ce în ce mai repede. Moartea vine în viteză.
Oleg Yagodin, interpretul lui Hamlet, este o vedetă în Rusia şi pe bună dreptate. Cu o siluetă fragilă, mingnon şi filiform, Yagodin are un control perfect al corpului şi al feţei şi în ciuda esteticii primitivismului, a apelat la o gamă largă de mijloace teatrale pentru a face din prinţul Danemarcei, un om al cavernelor neputincios, dar cu conştiinţă.
Spectacolul are şi părţile lui discutabile, de construcţie sau gust. Kolyada face un spectacol pur narativ într-un context puternic, cu detalii excesive (Fantoma îşi trece prin gură, în mod repetat, coada unui şobolan viu, în scenă sînt copite de animale care au o miasmă tare etc). Este remarcabilă coerenţa punerii în ramă şi menţinerea ei, dar soluţiile scenice lipsesc ca şi cum regizorul s-ar fi mulţumit doar să fixeze bine povestea în context ceea ce în esenţă nu e lucru rău pentru cine suportă un asemenea exces anticalofil.
Dincolo de spectacol, regizorul este el însuşi un spectacol, unul chiar mai reuşit decît cel de pe scenă. Unul dintre cei mai în vogă regizori şi dramaturgi ruşi, Nikolay Kolyada este şi unul dintre cei mai controversaţi. Obraznic genetic, fără pic de prefăcătorie (= curtoazie socială), el are un umor dezarmant, e ironic şi autoironic, stăpîneşte ştiinţa povestirii şi talentul creării bunei dispoziţii. Teatrul său din Ekaterinburg, Kolyada –Theatre, aflat într-un conac vechi, a produs nu numai spectacole care au sterpezit dinţii criticilor ruşi sau au luat Masca de Aur (cel mai mare premiu rusesc pentru teatru), ci şi Festivalul Internaţional de Dramaturgie Modernă Kolyada Plays la care participă tineri scriitori, unii dintre ei studenţii regizorului (printre aceştia, Vasili Sigariev, autorul Plastilinei, text montat de Radu Afrim la Ploieşti şi de Vlad Massaci la Sibiu).
La repetiţii sale, actorii rîd tot timpul. Kolyada este numele unui zeu păgîn al bucuriei şi asta s-a văzut şi în spectacol, şi în personalitatea regizorului: nonconformism şi relaxare. Nikolay Kolyada provoacă fără încrîncenare, ceea ce este de-a dreptul reconfortant.
Kolyada-Theatre din Ekaterinburg (Rusia)
HAMLET
după William Shakespeare
Regia: Nikolay Kolyada
Cu: Oleg Yagodin, Anton Makushin, Irina Ermolova, Sergey Kolesov, Evgeny Chistyakov, Vasilina Makovtseva, Alexander Kuchik, Konstantin Itunin, Sergey Rovin, Nikolay Kolyada, Ilya Belov, Alexander Vakhov, Sergey Fedorov, Vera Tsvitkis, Oleg Bilik, Alexander Sysoev, Svetlana Kolesova, Alisa Kravtsova