Un fulger
Eram prizonier de război în Bulgaria. Spitalul, în care mă apucase vara convalescent, era instalat într’un mare hotel din Sofia. Stăteam singur într’un fel de celulă la etajul de sus şi dela fereastra mea, care domina toate casele dimprejur, contemplam în lungi după-amiezi de vară priveliştea sutelor de ogeaguri îndreptate spre cer.
Era cald şi linişte. Peste acoperişuri de tablă roşie, toate la fel, tremura în lumină apa morţilor. Ceasuri întregi stăteam acolo singur, între pământ şi cer, de-asupra oraşului străin – şi prin sufletul meu, altădată animat ca o sală sgomotoasă şi plină, se perindau acum numai amintiri şterse, imagini fără contur, asemeni norilor subţiri care s topeau în cupa de azur a cerului, lăsând în trecere peste oraş numai umbra lor diafană.
Într’un rând băgai de seamă că drept în faţa mea, peste două şiruri de case, în cadrul unei ferestre mari de la etajul al treilea, a apărut o siluetă gingaşe de fată. Cu bustul înclinat într’o mişcare plină de graţie, se ţinea cu o mână de marginea de sus a ferestrei şi părea că se uită undeva, cu luare-aminte... Mâneca largă a bluzei de vară lunecând în jos, îi desgolise braţul până la umăr.
Nu-i puteam distinge faţa. Dar după mişcări şi după culoarea părului, o presimţeam subţirică şi brună. Multă vreme, sau poate numai câteva clipe, am rămas aşa, cu ochii şi cu gândul la această apariţie tulburătoare din lumea de care eram despărţit de atâta vreme. Şi după ce a dispărut în umbra odăii, ochii mei o vedeau încă, tot acolo, înclinată uşor în privazul ferestrei. Zilele următoare străina s’a arătat iarăşi în acelaşi loc, ţinând de-asupra capului braţul ei gol care se zărea alb pe fondul de umbră, ca o pată uşoară de lumină.
Fata nu mă vedea. Dar în monotonia ceasurilor mele, apariţia aceasta era o distracţie aleasă şi fină. Când oraşul, adormea toropit de căldură, aşteptam cu nerăbdare să învie cadrul pustiu al ferestrei şi, când ea se arăta acolo, o salutam întotdeauna cu o exclamaţie, ca pe o primadonă.
Citiţi articolul integral în grupajul