Un centenar pentru neliniștea noastră

Timp de două zile, 27-28 iunie, Craiova, alături de prieteni din întreaga țară, l-a omagiat la centenar pe Ion D. Sîrbu (28 iunie 1919, Petrila - 17 septembrie 1989, Craiova). Ce s-ar mai fi amuzat bătrînul ironist și moralist de acest termen pompos – omagiu! A fost și rămîne una dintre cele mai luminos-tragice figuri ale acestei zone încruntate, în care a trăit, a visat, a scris, a băut, a disperat și pe care a zugrăvit-o în cernelurile tari ale prozei și pamfletului cu un talent care trece dincolo de purul resentiment. Numai ignarii nu pot înțelege forța spirituală a unui creator care a lăsat o amprentă indenegabilă asupra locului unde și-a dus viața.

Doamna Elisabeta Sîrbu, soția și egeria scriitorului, mărturisea într-un interviu: „Rolul meu (dacă am avut cu vreun rol, cu adevărat) în viața și mai ales în creația soțului meu s-a cristalizat treptat, involuntar, pe măsură ce am înțeles că încheiasem un contract pe care mă legasem să-l respect, așa cum acceptam ideea cu care eram dezarmată frecvent: Lizi, nu putem ieși din literatură!”. Cu adevărat, nu putem! Dar există și fapte care nu pot fi trecute în registrul pur al imaginației și fanteziei. Unele dintre ele, pe scurt.

Listele lui Sîrbu

În seara de 27 iunie peste 100 de craioveni și invitați din țară, majoritatea scriitori, au putut vedea în sala care-i poartă numele spectacolul „Adio, Europa!”, în regia și adaptarea scenică semnate de Bogdan-Cristian Drăgan, după o dramatizare a subsemnatului. Un spectacol muncit fix o lună, cu eforturi din partea actorilor, unde Angel Rabaoc face un rol foarte bun pentru care Candid i-ar fi recunoscător.

În iulie 1989, scriitorul declara: „Am învăţat meserie pe scena teatrului, am învăţat artă la spectacolele teatrului, voi învăţa un pic de veşnicie tot de la acest bătrîn teatru naţional, care, s-ar putea să-şi aducă aminte de numele meu şi după ce eu nu voi mai fi. Îngenunchez, ca după o bătălie, în faţa cortinei sale veşnice şi mă rog zeiţei Thalia să nu mă uite şi să nu mă urgisească”. Cu toate astea, unii continuă să creadă că „Teatrul Naţional Craiova i-a fost şi îi este încă dator lui Ion D. Sîrbu”. Se poate vorbi și astfel, dacă ne gîndim că ei înșiși par să-și dea seama că nu l-au știut pe acel Sîrbu care le-a vorbit în cărțile-depoziție după 1990, deși a stat în fața lor. Cu astfel de gînduri, am răsfoit recentul nr. 2/2019 al Caietelor critice dedicat centenarului scriitorului. Nici din prefața (sumar-constatativă) semnată de redacție, nici din ceea ce evocă dl Emil Boroghină – actor al teatrului la vremea cînd Sîrbu era secretar literar – pe multe pagini, atribuindu-și merite personale într-o evocare în care firesc ar fi fost să se estompeze cît mai fin, nu ar reieși că lui Sîrbu i se asigură o posteritate onorabilă la TNC (și în Craiova).

În Craiova, scriitorului i-au fost dedicate pînă în prezent șase colocvii naționale, dintre care cinci au fost inițiate și organizate de Teatrul Național Marin Sorescu, în colaborare, în proporții diferite, cu Universitatea din Craiova, Filiala Craiova a USR, Casa de Cultură „Traian Demetrescu”, Biblioteca Judeţeană „Alexandru şi Aristia Aman” (cu sprijinul financiar al Consiliului Județean Dolj), Biblioteca Franceză Omnia. Au apărut pînă acum patru caiete ale colocviilor (2009, 2014, 2015, 2019).

1) Prima ediție a „Colocviilor Ion D. Sîrbu” a avut loc pe 27 iunie 2009, organizată și coordonată de Ioan Lascu și Nicolae Coande. La această ediție au luat parte sau au trimis intervenții redactate scriitorii Paul Goma, Mihai Barbu, Ioan Lascu, Nicolae Coande, Flori Bălănescu, Nicolae Oprea, George Popescu, Toma Velici, Elvira Sorohan, Marian Boboc, Toma Grigorie, Mircea Moisa, actorii Emil Boroghină și Remus Mărgineanu. Invitat special, dna Elisabeta Sîrbu, soția scriitorului. O precizare necesară: Mihai Barbu este autor al masivului volum Memoriile lui Ion D. Sîrbu. O reconstituire (Editra Autograf MJM, 2011), o amplă cercetare a dosarelor Securității în ce-l privește pe Sîrbu. Așadar, Clara Mareș nu este singura care a cercetat acest aspect.

2) Următoarele trei ediții s-au desfășurat sub egida Casei de Cultură „Traian Demetrescu” a Municipiului Craiova, cu participarea unor scriitori și oameni de cultură din Craiova: Ionel Bușe, Horia Dulvac, Mihai Ene, Jean Băileșteanu, Alexandra Davidescu, Horia Davidescu, Lia Boangiu, Petrișor Militaru, Toma Grigorie, Cornel Mihai Ungureanu. La ediția a IV-a au trimis mesaje de salut și susținere scriitorii Virgil Nemoianu și Vladimir Tismăneanu.

3) A V-a ediție (11-12 octombrie 2013) a avut tema „Firesc și excepționalism în viața și opera lui Ion D. Sîrbu”. Au participat la dezbaterile găzduite de Biblioteca Județeană „Alexandru și Aristia Aman” și de Teatrul Național „Marin Sorescu” scriitorii Mihai Barbu, Gheorghe Grigurcu, Flori Bălănescu, Nicolae Oprea, Clara Mareș, Dumitru Augustin Doman, precum și artistul plastic Ion Barbu. Din Craiova, au participat scriitorii Ovidiu Ghidirmic, Toma Velici, Mihai Ene, Marian Barbu, Toma Grigorie, Cornel Mihai Ungureanu, Petrișor Militaru, actorul Emil Boroghină, regizoarea Alina Rece, muzicianul Mircea Suchici.

4) Pe 17 septembrie 2014 a avut loc cea de-a VI-a ediţie a colocviilor în organizarea Bibliotecii Judeţene şi a Teatrului Naţional „Marin Sorescu”. Partener, Asociaţia Culturală Taberna. Tema dezbaterii colocviilor a fost „Ion D. Sîrbu – un sfert de veac de posteritate”. Au participat direct sau au trimis conferințe și comunicări: Mihai Barbu, Dumitru Velea, Adrian Dinu Rachieru, Ion Barbu, Mihaela Bal, Flori Bălănescu, Sorin Vidan, Ioan Lascu, Cornel Mihai Ungureanu, Horia Dulvac. Invitaţi speciali: Elisabeta Sîrbu, soţia scriitorului, pictorul Viorel Penișoară-Stegaru, prieten și colaborator al lui Ion D. Sîrbu, Mircea Cornișteanu, director al Naționalului craiovean. A fost lansat volumul „Ion D. Sîrbu, așa cum a fost. Convorbiri despre Gary“, de Ioan Lascu. Prezentă, ca de obicei, doamna Elisabeta Sîrbu.

5) Centenarul scriitorului născut la Petrila a fost celebrat de Naționalul craiovean, în colaborare cu Filiala Craiova a Uniunii Scriitorilor din România, Biblioteca Județeană cu sprijinul Consiliului Județean Dolj. În 27-28 iunie a avut loc colocviul național cu tema „Locul și importanța operei lui Ion D. Sîrbu în literatura română postbelică (1945-1989)”, în organizarea Filialei Craiova a USR. Invitatul special al Teatrului Național Craiova a fost domnul Mihai Șora, alături de soția sa, doamna Luiza Șora. Ne-am bucurat foarte mult de prezența domnului Șora, care ne-a reamintit că prima sută de ani e mai dificilă, restul este posteritate trăită contemporan.

Prima zi a colocviului s-a desfășurat la Teatrul Național, iar ce-a de-a doua zi a continuat la Biblioteca Județeană. Au participat scriitori, critici literari, oameni de cultură, de teatru din întreaga țară: Adrian Dinu Rachieru, Antonio Patraș, Emil Boroghină, Sorin Lavric, Ioan Lascu, Nicolae Oprea, Ionel Bușe, Luigi Bambulea, Ion Dur, Nicolae Coande, Mihai Barbu, Răzvan Voncu, Florea Firan, Laszlo Alexandru, Ovidiu Pecican, Horia Dulvac, Ion Munteanu, Vasile Spiridon, Cătălin Davidescu și alții. Îmi cer scuze că trebuie să produc atîtea liste, dar uneori sînt necesare. Scrierea a început cu producerea de liste – și este posibil să se sfîrșească astfel.

„Un relegat în Isarlîk”

În micro-studiul „Ion D. Sîrbu, acela pe care l-am cunoscut”, publicat în Caietele critice din acest an, dl Emil Boroghină, acribios ca de obicei, oferind foarte multe informații inclusiv legate de istoria Naţionalului craiovean, rememorează: „Nu ştiu dacă se poate numi o amintire. Ştiu că una dintre cele mai mari emoţii le-am trăit cînd am citit un lung interviu al lui Ion D. Sîrbu, acordat lui Ion Jianu, pentru cotidianul local, cu puţin timp înaintea morţii sale, probabil ultimul de asemenea dimensiuni, publicat integral după 1990, în care, la un moment dat, vorbeşte despre prietenul său Boroghină. Cred că Teatrul Naţional Craiova i-a fost şi îi este încă dator lui Ion D. Sîrbu.”

Sînt amintiri reiterate – cum proceda și Sîrbu, care își relua poveștile de viață în scrierile sale –, unele binevenite, altele tratate sub formă de opinie personală (că Sîrbu, la o adică, nu a fost la Craiova în exil, adus de Securitate, că l-a adus directorul Dincă, un economist ca formație – pe Dincă cine l-a adus la TNC?). Ce m-a mirat (totuși, nu prea tare, cunoșteam teza domniei sale) a fost faptul că, la fel ca și Tudor Nedelcea, colaborator în același număr al publicației, dl Boroghină a simțit nevoia să-l citeze pe informatorul Iancu, alias Ion Jianu, jurnalist colaborator la „Înainte”, oficios al județenei de partid, referitor la acel ultim interviu acordat de scriitor.

Cum Clara Mareș a stabilit cu precizie că Ion Jianu a dus – a doua zi după ce l-a primit – interviul cu Sîrbu la Securitate (a 95-a nota informativă a sa!), mi se pare ciudat că persoana respectivă poate deveni sursă istorică în posteritatea lui Sîrbu. Mai ales ca Sîrbu însuși și-a pus singur o serie de întrebări în acel interviu, pe care junele condeier năimit nu ar fi îndrăznit să le abordeze. Una dintre ele: de ce el nu a fost reabilitat în 1969, cînd alții, de pildă Adrian Marino, au beneficiat de acest act de clemență peceristă? De altfel, această precizare importantă, pe care destui o uită, nu a fost publicată decît după 1989, interviul a apărut așa cum le-a convenit cenzorilor epocii. Și se mai miră oameni în toată firea că Sîrbu se considera un relegat în Isarlîk, ba că-l mai botezase și astfel.

În fapt, este vorba de un interviu sui-generis, par lui-même, nu făcut de un jurnalist care trăgea oamenii de limba ca să afle Secu ce mai cred și susțin ei. Sau cine știe, poate ca Sîrbu știa că „Iancu” e băiat de-al lor (sînt foto cu scriitorul împreună cu unii, unde notează: „alături de doi dintre turnătorii mei”!) și a vrut anume ca ăla să ducă declarațiile lui la șefii locali ai poliției politice. L-a găsit mai dornic de afirmare, mai puțin hîrșit decît ceilalți numeroși informatori, delatori, dintre care destui din TNC, după cum afirmă Clara Mareș și Mihai Barbu în cărțile lor: „Faptele și vorbele lui Ion D. Sîrbu erau redate de nu mai puțin de 25 de informatori, iar la nivelul țării alți 10 oameni furnizau note avîndu-l pe Sîrbu în prim-plan. Ofițerul coordonator al urmăririi în anii `80, lt. col. Ion Vîlceanu, avea în subordine 19 agenți.” Și se mai miră destui, inclusiv dl Boroghină, că scriitorul își permitea să creadă că locuia aici pe fundul unei gropi unde mișuna o faună teriomorfă necunoscută umanității.

Dincolo de aceste clișee reluate an de an, atrage atenția formula-diagnostic a dlui Boroghină, „cred că Teatrul Naţional Craiova i-a fost şi îi este încă dator lui Ion D. Sîrbu”. Am argumente și voi să combat echivocul acestei afirmații. Fără să vrea, poate, dl Boroghină susține teoria fără oase a unor unor opiniomani cabotini și frustrați care flecăresc în tîrg (la fel de Isarlîk și azi), dar nu cercetează îndeaproape ce se face efectiv aici pentru mai buna cinstire a memoriei lui Sîrbu. Sau cel puțin nu le amintește, deși la unele a participat ca invitat de onoare.

Generația mai tînără – am prezentat deja numele celor care îl prețuiesc, fără să vreau să produc fracturi generaționiste – a reușit să-l recupereze pe Sîrbu de o manieră convingătoare la Craiova și chiar o face pentru că îl place, nu doar pentru că a fost și secretar literar la TNC. E imposibil să nu se știe, repet, că s-a făcut ceva: șase colocvii naționale, cu participarea a peste 40 de scriitori români din întreaga țară, editarea a patru caiete ale colocviilor, cu textele conferințelor, afișe, revista SpectActor, și chiar două spectacole după opera scriitorului. Mai lipsea să încingem un meci de fotbal în onoarea scriitorului.

Adio, Europa! Dar nu și Adio, Sîrbu!

Spiritul lui Sîrbu, cel atît de detestat, hulit inclusiv după moarte, după cum îmi spunea doamna Elisabeta Sîrbu, poate că nu se mai simte azi aidoma unui ostracizat într-o provincie unde Securitatea scotea afișele lui din teatru (declarația îi aparține dlui Boroghină), iar în 1986, an greu pentru Sîrbu căruia îi era refuzată viza petru Occident, un anume secretar literar al teatrului trecea pe partea cealaltă a străzii atunci cand îl vedea. Sîrbu l-a „nemurit” în rolul personajului Cocoșatul artistic din romanul Adio, Europa!, și toată sala a rîs cu poftă la premiera din seara zile de 28 iunie.

 De aceea, îmi permit să nu validez opinia dlui Boroghină din textul citat: „Din dragoste pentru oraşul meu şi cei din jur, îmi impun să cred că, fiind un creator faustian, este posibil ca Ion D. Sîrbu să fi îngroşat voit anumite tuşe, pentru a da o dimensiune tragic-universală ultimelor sale scrieri, ceea ce a şi reuşit.” Tot din dragoste pentru ceea ce a trăit în oraș, care nu se confundă cu instituțiile oficiale, a replicat literar Ion D. Sîrbu. Este revanșa spiritului creator în fața istoriei oficiale: literatura depoziției ultime a cuiva care a pătimit în Gulagul românesc și a crezut în limba țării sale, el, un poliglot extraordinar, nu este o caricatura îngroșată, ci chiar expresia adevărată a vieții aflată sub teroare a unui om care și-a luat ca aliat tocmai spunerea adevărului (nu doar a celui literar). Nu a adăugat nicio tușă gros-literară, dar a scris romanul-bornă al bizantinismului comunist românesc, jurnalele unui martor al grozăviei prin care au trecut românii timp de aproape cincizeci de ani. El, un intelectual de stînga, l-a convocat pe Marx anume, în moneda cu două fețe, tragedia și farsa, pentru a mărturisi extraordinar despre un oraș și o lume în care a fost petrecut la groapă în ultima zi a sa aici pe pămînt de omul Securității – pentru a se asigura că a plecat definitiv. Uite că s-a întors...

 În rest, sănătate și voie bună, așa cum ne dorea și Sîrbu, care ne-a lăsat anume acest portret vesel al nastratiniștilor sudici care sîntem: „Am trecut pe lîngă Universitate: miroase a şobolan mort. Şapte dascăli de marxism tremură de frig şi frică. Am trecut şi pe sub arcadele Teatrului; aici, în pace şi onor, sub 50 vagoane de marmură de la Ruşchiţa, putrezeşte limba română, vie şi cultă. Merg să văd un film coreean: plîng, acest gen şi acest nivel ne aşteaptă. Mă întîlnesc cu un cărturar local, mă asigură că din cei 80 de popi ce funcţionează în Craiova mai există 2-3 «care cred sincer şi în Dumnezeu». La redacţia Ramuri cînd intru (la solstiţii), toţi tac şi pălesc: se comportă de parcă unul din ei – nu se ştie care – a fost de curînd castrat de-a-n picioarelea fără anestezic, dar despre asta nu se vorbeşte, în Craiova e în tradiţie să depui un testicul la Primărie, în semn de gaj sau ca ostatec. Asta îţi asigură restul de bărbăţie.”

Nici bărbăția nu mai e ce-a fost!

Nicolae Coande este scriitor şi secretar literar al Teatrului „Marin Sorescu“ din Craiova. Ultima carte publicată, volumul de poezie Memoria unui mort este memoria mea, Casa de editură Max Blecher, 2019.

Legendă foto: I.D. Sîrbu pe front, la Iaşi, 1944 (prin amabilitatea domnului Toma Velici)