Ultimul scandal al mileniului
Apărut în Dilema, nr. 410, 22 decembrie 2000
...cine s-ar fi aşteptat la asta? Am fi cei mai rigizi şi frigizi istorici ai clipei dacă am rămîne insensibili la ultima gogomănie cu care şi-a permis acest secol 20 să se încheie. Mie, unuia, johannstraussist pînă în vîrful degetelor, nu-mi vine să cînt decît ca în "Liliacul", opereta care-l entuziasma pe severul estetician Tudor Vianu:
"vai, ce comic, ha, ha, ha, ce ironic, ha, ha, ha!"
Sst, faptele!
Luni 11 decembrie 2000, Federaţia Internaţională de Fotbal Asociaţie (ce frumos îi zice, deşi prea puţini ştiu ce rost are acest A final în FIFA) a purces, în Roma Eternă, pe platourile RAI-ului, la o titularizare cum nu sînt două în imaginarul şi pe înţelesul pămîntenilor: aceea de fotbalist al mileniului. Fără a fi o beatificare, asta nu e nici o glumiţă dintr-acelea pe care orice cetăţean al universului, posesor al cîtorva sute de dolari, şi-o poate cumpăra la New York şi agăţa de gît la Bucureşti, zicînd teleprostimii că americanii l-au consacrat "omul anului". A, nu - fotbalist al mileniului e o încoronare care nu poate naşte decît o singură obiecţie civilizată: se joacă oare fotbal de un mileniu? Se pare că da. Dar aceasta era ultima problemă în seara aceea cînd un scriitor chinez, la Stockholm, abia îşi încheiase discursul ca laureat al Nobelului, iar Statele Unite, România şi Coasta de Fildeş numărau cu încordare voturile pentru desemnarea preşedintelui lor.
Problema problemelor era aceea că fotbalistul mileniului urma să fie nu unul, ci doi: Pele şi Maradona. (Presupun că orice cititor al Dilemei are o minimă cultură fotbalistică pentru a nu mai explica despre cine e vorba). Pele era consacrat de specialiştii forului internaţional, adică de o elită. Maradona constituia opţiunea populistă a unui sondaj Internet cu 53,6% faţă de 18,53% pro Pele; dar Maradona este de mult compromis ca drogat, castrist şi afemeiat, pe cînd Pele s-a dovedit, de cînd a ieşit din arenă, un om onorabil, bine instalat în establishment-ul brazilian. FIFA se găsea în faţa unei probleme cum nu se poate mai contemporane: populism imoral sau elitism conformist? FIFA, corectă politic, a ales compromisul pentru a evita un scandal, provocînd însă un altul.
Căci Maradona - straniu de echilibrat între emoţie şi luciditate - a urcat pe scenă, a luat premiul şi, stăpîn pe cuvinte, a dedicat victoria sa, cui? Poporului argentinian, lui Fidel Castro care l-a ajutat să se dezintoxice, soţiei sale şi celor două fiice legitime; după care nu a mai aşteptat premierea lui Pele, a trecut pe lîngă acesta îmbrăţişîndu-l convenţional şi a plecat din sală, urmat de toată familia, aruncînd peste umăr că "se grăbeşte să ajungă acasă"; toate agenţiile de presă au bătut pe telexurile lor că "Maradona a emoţionat prin discurs şi a surprins". Pele cel bun a replicat slăbuţ: "Mi-ar fi plăcut ca Maradona să rămînă pe podium ca să mă felicite. Premiul îl va ajuta să scape de drogurile care i-au distrus între 5 şi 8 ani din carieră". Diego cel rău n-a fost cu nimic mai reuşit: "Eu am cîştigat trofeul pe teren, Pele la secretariatul Federaţiei. Păcat că nu ştie să piardă". Spectacolul a făcut un fîsss enorm, verificîndu-se şi în 2000 ceea ce se ştia încă de pe vremea unui copil din Răşinari, Emil Cioran, în care juca instinctul fotbalului, dînd cu piciorul în craniile dezgropate din morminte: nimic nu poate fi mai caraghios decît prea seriosul; nimic nu-i mai comic decît orgoliul inadecvat la obiect şi încă ce obiect - mingea, cel mai neserios obiect din lume, chiar acela pe care peluza i-l indica lui Năsturescu, extremul dreapta din Giuleşti, cînd pornea în dribling spre poarta adversă: "Bebică, ia şi obiectul cu tine!"
Nici unul din cele două genii n-a ştiut să fie la înălţimea acestei neseriozităţi a muncii lor. Ei s-au comportat ca nişte banali negustori de covoare şi imagine. Ce i-ar fi costat dacă s-ar fi jucat, cu acea inutil blestemată frivolitate, de-a fotbaliştii mileniului, ei care, dacă n-au inventat penicilina, au adus lumii totuşi precara bucurie a unui gol decisiv în minutul '90? Aiurea! Nu mai ţine. Lumii îi e frică de tot ce e caraghios şi de aceea e tot mai caraghioasă în încruntări şi solemnităţi. Dar nu noi, neserioşii, pasionaţi de caraghioslîcul infinit al vieţii, ne vom plînge şi vom dispera. Avem toate motivele să nădăjduim că mileniul 3 va fi şi mai comic, ha, ha, ha... mai ironic ha, ha, ha!