Ultimele opinii despre teatru
● Dragan Klaić, Resetting the Stage. Public Theatre Between the Market and Democracy, Intellect Ltd, 2012
Pentru lumea artelor spectacolului din Europa Centrală și de Est, Dragan Klaić este un nume-pilon. Dacă ar exista un calendar cu cele mai importante evenimente și figuri pentru profesionalizarea în administrare culturală în fostele țări comuniste, atunci inițialele sale s-ar regăsi invariabil printre: primele întîlniri cu artiști și directori de instituții care au introdus și au impus terminologia proprie managementului și politicilor culturale – domenii tinere în sine, însă cu un decalaj intelectual de cîteva decenii între est și vest –, primele studii privind sistemele teatrale din fostul bloc sovietic, primele cursuri de administrare culturală, cele mai proeminente programe academice pentru formarea specialiștilor în guvernare culturală ș.a.m.d. Iar grupul celor care au reușit performanțe similare – profesionale, academice și ca vizibilitate internațională – rămîne relativ restrîns: Milena Dragivecic Šešic (Serbia), Péter Inkei (Ungaria), Corina Șuteu (România).
Apariția în 2012 a ultimei cărți semnate de Dragan Klaić a reprezentat un eveniment, cu atît mai mult cu cît publicarea a succedat dispariția sa în vara anului 2011, iar mediul profesional anticipa proiectul editorial de cîțiva ani. Volumul Resetting the Stage. Public Theatre Between the Market and Democracy (Repoziționarea scenei. Teatrul public între piață și democrație), lansat de Editura Intellect, abordează probleme care planau de mult deasupra modelului instituțional european in cultură, cu subvenții publice generoase, infrastructură dedicată unor instituții create într-un context care în 60 de ani s-a diluat, o concurență comercială și nonprofit ignorată de politicile culturale ș.a.m.d. Într-un fel, vorbește despre elefantul din cameră pe care toți îl văd, dar nu știu cum să îl arate cu degetul.
Cartea vine pe fondul tăierilor bugetare din cultură începînd cu 2008 și a mirajului perpetuat al piețelor libere din America, unde artele par să se descurce și singure, fără ajutorul statului, pe deasupra dovedindu-se și profitabile. Dragan Klaić caută răspunsul la două întrebări esențiale: 1) Ce anume particularizează teatrul public și arta publică, în general, față de teatrul comercial și forme de entertainment generatoare de profit, pentru a-și justifica subvenția? și 2) Care sînt argumentele care pot susține și motiva în continuare guvernele din Europa să se implice în cultură, în pofida oricăror turbulențe economice și viziuni neo-liberale? Fără aceste nuanțări, teatrul subvenționat poate continua să imite teatrul comercial ca repertoriu și ca stil de publicitate în goana după box-office – tendință care a luat oricum amploare în ultimele două decenii, iar nevoia de finanțare guvernamentală poate deveni din ce în ce mai puțin evidentă. În loc să se intervină asupra practicilor „anacronice”, cum ar fi subvenționarea bazată pe tradiție și prestigiu, se poate risca degradarea politicii culturale per se și dispariția teatrului public, care, în definitiv, sînt eminamente produse europene.
Dragan Klaić tratează artele spectacolului extensiv, de la teatru dramatic la operă, balet sau dans contemporan, articulînd constant particularitățile fiecărui gen. Pe lîngă problemele mult disputate în trecut precum modelul „unic” al teatrului de repertoriu (și Miruna Runcan îl numește la fel în România) cu programare de tip „bufet suedez”, sau companiile independente neasumate de autoritățile publice, ori accesul neloial și exclusivist al instituțiilor publice la finanțările publice ș.a.m.d., cartea atinge și provocări de dată mai recentă în mediul profesional. Componenta de comunicare și IT este intens accentuată, insistîndu-se pe specializările distincte și costisitoare pentru care mecanismele actuale nu sînt adaptate, intrînd într-o logică a Efectului Baumol (productivitate puțin flexibilă – nu poti micșora numărul muzicienilor dintr-o orghestră, spre exemplu – în contrast cu o creștere permanentă a costurilor). Dezvoltarea publicului (audience development) este și ea abordată în varii circumstanțe, funcția compensatorie sau de dezvoltare a festivalurilor, scheme de cross-marketing, strategii urbane și de angajare a timpului liber, supraestimarea leadershipului în teatru sau regîndirea modului de desemnare a managerilor în instituții publice prin crearea unor boarduri autonome ale organizațiilor de artele spectacolului sînt numai cîteva dintre fațetele asupra cărora Dragan Klaić se oprește în încercarea de a acoperi cît mai mult din sistemul teatral european, așa cum funcționează astăzi.
Într-un articol din 1995, Oliver Bennett afirma deja că bază teoretică a politicilor culturale s-a prăbușit, lăsînd organizațiile care depind de subvențiile publice extrem de vulnerabile și nepregătite intelectual să facă față evaluărilor draconice pe considerente strict economice introduse în anii ’90. Dragan Klaić, într-o oarecare măsură, întrevede o soluție în Resetting the Stage. Pentru el, miza și resursele argumentative pentru repoziționarea artei publice în Europa constau în valorile democrației participative și ale unei societăți reflexive, angajate civic. Sarcina amplă de a regîndi resorturile politicii culturale europene nu se poate atinge, în opinia sa, decît ieșind din cadrul restrîns al profesioniștilor în cultură – artiști, administratori, funcționari publici, tehnicieni ș.a.m.d., prin implicarea mult mai vastă a sectorului educațional, a zonei politice și de business, într-o abordare de tipul bottom-up (de jos în sus). Și recunoaște și el că nu va fi simplu!
Cartea, pe de altă parte, are și cîteva minusuri. În primul rînd, pentru cine i-a urmărit publicațiiile lui Dragan Klaić, multe dintre problemele subliniate și soluțiile propuse în Resetting the Stage sînt reluări ale unor idei prezentate în trecut. De aceea, poate deveni nemulțumitoare reluarea unor studii din 1995, fără, însă, a se finaliza într-un anumit mod raționamentul și evoluția preconizată atunci. Apoi, efortul de a scrie un volum dedicat teatrului european în general, căutîndu-i o unitate prin atîtea particularități de practici și arhitecturi, poate fi un plan prea ambițios. Multe dintre afirmații nu se aplică la Europa Centrală și de Est, cu un parcurs aparte după al Doilea Război Mondial și nici nu sînt cumva marcate generalizările. Asta poate conduce la neînțelegeri sau chiar la consolări și deresponsabilizări pentru situații mult agravate în fostele state comuniste și tratate în termeni vestici. Dar reversul medaliei este că panoplia de exemple este încîntătoare și te așază pe o hartă teatrală la care cu siguranță nu ai avut acces decît parțial. Iar asta e fabulos! Un al treilea aspect pe care l-aș remarca este caracterul profund personal al cărții. Dincolo de faptul că se bazează extensiv pe experiențele profesionale ale autorului, validate de însuși profilul său, Resetting the Stage se înscrie în șirul cărților de specialitate – mărturii prolifice în spațiul central și est-european după 1990. Într-un fel, era firesc. În alt fel, nu e de mirare că britanicii, cu vestita lor rigoare academică, au rezerve privind statutul și reputația autorului în mediul intelectual european (Michael Coveney, 2011). Fascinantă, indubitabil curajoasă și impresionantă prin capacitatea vizionară a lui Dragan Klaić, Resetting the Stage, fără să își propună neapărat, poate avea și vocația de a fi ultima carte cu opinii despre teatru, management și politici culturale. Publicarea volumului pare că punctează perfect momentul și nevoia de fi urmat de analize mai științifice, mai ales că partea aceasta de Europă este încă virgină în surse obiective, iar șansele să se descopere lucruri interesante sînt de-a dreptul stridente. Mai mult, așa cum și Dragan Klaić remarcă, multe dintre noile tendințe și soluții sînt netestate, neconfirmate, riscînd să genereze un joc retoric păgubos.
Punînd în balanță noutatea și caracterul de moștenire profesională pe care Resetting the Stage le are, mă avînt să spun că o traducere în limba română ar fi o extraordinară resursă, mai ales că literatura de specialitate disponibilă la noi este frugală, iar Dragan Klaić, cu excepția materialelor online, în engleză, este inaccesibil. Poate, în felul acesta, vor începe să apară și studii adaptate specificului local. Mie îmi este clar că ar fi cazul să facem și noi acest salt.
Ioana Tamaș este doctor în teatru, titlu obținut în 2013 cu o lucrare despre politicile culturale în teatrul din spațiul central și est-european; cofondatoare a asociației MetruCub – resurse pentru cultură (www.m3culture.ro) și antreprenor cultural.
Surse:
Oliver Bennett, „Cultural Policy in the United Kingdom: Collapsing Rationales and the End of a Tradition” în The European Jurnal of Cultural Policy, Vol. I, No. 2, Harwood Academic Publishers, 1995, p. 199-216
Michael Coveney, „Dragan Klaic obituary. Theatre scholar and cultural commentator” în The Guardian, 27 September 2011, disponibil online pe theguardian.com/stage/2011/sep/27/dragan-klaic-obituary
Dragan Klaić, Reform or Transition. The Future of Repertory Theatre in Central and Eastern Europe, Open Society Institute New York, Amsterdam, 1997
Dragan Klaić „Time to think of a reform. Repertory companies dominate but more theater models are needed” în Grotowski, Kantor – and what’s next? – Perspectives of Polish Theatre in an enlarged Europe, Documentation of the Symposium, Theatre Festival SPIELART, Munich, 2003, disponibil online pe archiv2005.spielart.org/downloads/symposium_dokul.pdf
Dragan Klaić, „National Theatre in the Time of the Withering of the National State” în Katarina Ćirić-Petrović (ed.), National Theatres and Nationalist Theatres, 12th International Symposium of Theatre Critics and Scholars, Novi Sad, Sterijino pozorje, 2007