Turnătoria ca discurs amoros
Articol apărut în DIlema, nr. 551, 24-30 oct. 2003
1984 apare la Londra în ziua în 8 iunie 1949. Orwell a scris bolnav de tuberculoză, în chinuri, primul jet pe hîrtie a fost în '47, după care cade la pat, epuizat. De Crăciun este internat într-un sanatoriu unde doctorii îi interzic să folosească maşina de scris. Orwell ascunde un stilou sub saltea şi timp de un an, 1948, corectează intens romanul căruia îi reproşează moliciunea (!), stilul prea tineresc şi congestionat. Editorul Warburg primeşte manuscrisul în decembrie 1948 şi comunică redactorilor săi: "E una din cele mai îngrozitoare cărţi din cîte am citit vreodată... Văd aici un atac deliberat şi sadic împotriva socialismului şi, în general, a tuturor partidelor socialiste... (aşa a rămas clişeul, vezi mai jos replica lui Orwell - n. mea) E o carte mare, dar rog să fiu scutit în viitor de lectura unei cărţi asemănătoare...".
Succesul este fulgerător şi incontestabil, deşi el îi scrie prietenei sale, Celia Kirwan, că "nu-mi place, dar nu sînt total nemulţumit de cartea asta..." Din primele săptămîni, tirajul atinge în Anglia şi Statele Unite 400.000 de exemplare. Critica îl întîmpină şi îl judecă în conformitate cu politica la zi, în acele dintîi zile ale "războiului rece", expresie lansată tot de el în vocabularul vremii: cu scîrbă de comuniştii occidentali şi răsăriteni care nu ezită să arunce romanul la-lada-de-gunoi-a-istoriei (cum făcuseră şi cu scrierile lui Köestler şi Camus), cu entuziasm de anticomuniştii care văd în imperiul lui Big Brother întruchiparea cea mai violentă şi convingătoare a socialismului biruitor în Uniunea Sovietică.
Orwell - cel care se definise, cu geniul formulelor sale, "un anarhist conservator", membru pînă în ultima sa clipă al Partidului Laburist englez - îi cere imediat editorului său să publice un comunicat prin care refuză orice interpretare unilaterală, orice manipulare a romanului său în sensul unei demascări maniheiste, "doar" antisocialiste, venite din partea unuia care ar fi trădat "stînga" pentru "dreapta". Încă şi azi se dă prea puţină atenţie acestei reacţii a lui Orwell, cel care - de la înălţimea unei capodopere de inspiraţie swiftiană - a avut, printre primii în epocă, clarviziunea unui antifascism antistalinist, a unui om de stînga hotărît antisovietic, anunţînd disidenţele şi rupturile de mai tîrziu ale lui Silone, Furet, Morin, Claude Roy şi ale atîtor "renegaţi" care n-au trecut, totuşi, de la comunism la anticomunism.
Dar - fiindcă nu există povestire fără "dar" - în acelaşi an 1949, în aceleaşi zile triumfale pentru 1984 , se mai întîmplă ceva: prietena sa Celia Kirwan (cumnata lui Arthur Koestler!) este angajată la un departament special al Ministerului englez de Externe (Foreign Office) care avea, printre obiectivele sale, combaterea propagandei prosovietice. Orwell este în acea fază, fără multe mistere, cînd un bărbat se îndrăgosteşte de prietena sa şi, pentru a o convinge de sentimentele sale, ţine s-o şi ajute în muncă. Orwell va întocmi şi îi va înmîna Celiei o listă cu 38 de nume ale unor artişti, scriitori şi ziarişti pe care el îi considera "criptocomunişti, tovarăşi de drum sau simpatizanţi". Lista se întinde de la somităţi ca Charlie Chaplin şi Michael Redgrave (actorul principal din prima ecranizare, în '56, a lui 1984) pînă la un specialist în istoria URSS de talia lui E.H. Carr şi corespondentul ziarului New York Times la Moscova, Walter Duranty, coborînd pînă la ziarişti obscuri. Delator onest, informator "obiectiv", Orwell are caracterizări concise pentru fiecare şi acolo unde nu e sigur pune semne de întrebare. Este cert că Ministerul britanic de Externe nu a luat în serios "lista lui Orwell", dovadă că unul dintre cei suspectaţi pe bună dreptate de turnătorul îndrăgostit - un deputat laburist, fixat indubitabil în arhivele KGB ca agent sovietic - a murit ca membru în Camera Lorzilor! Dar mai grav este că însăşi Celia nu s-a lăsat sedusă de acest straniu "discurs de îndrăgostit": ea a refuzat să se căsătorească cu el, precum i-o propusese în ultimele sale zile, pe un pat de spital, într-unul din acele momente cînd drama şi melodrama scapă de sub controlul celei mai vigilente inteligenţe.
Ca atare - cu o repeziciune între sublim şi penibil pe care doar romanele lui Kundera, mult mai tîrziu, vor şti s-o descrie - Orwell se va căsători, la 13 octombrie 1949, cu Sonia Brownell, o tînără şi superbă ziaristă, aceea pe care biografii săi o consideră "soarele vieţii lui aflate în amurg". Arhiepiscopul de Canterbury emite o dispensă pentru ca mariajul să aibă loc în spital. Omul care scrisese cele mai puternice reportaje despre cerşetorii Londrei, identificîndu-se o vreme cu viaţa lor, cel care refuzase un post de poliţist imperial în Birmania, antifranchistul care luptase în Spania în rîndurile anarhiştilor antistalinişti şi antihitlerişti, s-a îmbrăcat, la nunta lui, în smoking. Biograful său, Bernard Crick, îl descrie în acele clipe ca uimitor de înalt, cu o alură de militar şi de fiu fără bani al unui rentier. Ceremonia a fost scurtă, ca să nu-l obosească. Mireasa, împreună cu cîţiva amici, a sărbătorit fericitul eveniment la Ritz şi nota de plată i-a fost trimisă mirelui spre a o semna în camera lui de spital. După cîteva luni, la 21 ianuarie 1950, avu hemoragia finală. Peste 52 de ani, în mai 2002, apare în The Guardian o parte din "lista lui Orwell". Lumea e năucită. În toamna anului 2002, moare şi Celia Kirwan; fata ei găseşte, între documentele private, o copie a listei integrale, cu multe corecturi, printre care una îl scoate de sub orice bănuială pe Upton Sinclair. Un cercetător de talia lui Timothy Garton Ash, studiind "lista", ne va cere să renunţăm la orice indignare facilă şi să gîndim fapta în contextul ei istoric şi biografic. În România, deocamdată (sotto voce), e foarte complicat.