Trilu-lilu-crocodilu vs. Pink Floyd via Sex Pistols

15 iunie 2011   Dileme on-line

(Apărut în Dilema, nr. 528, 16-22 mai 2003, la tema "Imaturitatea")

Ar trebui în acest început de frază să-mi iau un aer profesoral şi doct şi să vă explic mecanismele de funcţionare în ceea ce priveşte muzica superstarurilor de la Asia, Valahia şi alţi de-alde d-ăştia. Nu cred însă să fie mare nevoie de aşa ceva pentru că în fond este de ajuns să scriu lalala, lalala ca să consider problema definitiv încheiată. În plus, acest dulce lalala (care se vinde şi pe care ei îl cred muzică pop) este pe cît de adorabil, pe atît de inefabil aşa încît: orice încercare de a-l demonta pentru ca apoi, cu un strigăt de triumf, să arăţi lumii întregi marea ta descoperire că acolo nu există nimic este la fel de lipsită de haz, pe cît de facilă. Imaturitatea lor e drăgălaşă, şi e drăgălaşă tocmai pentru că ei habar n-au de ea (în funcţie de persoană, cuvîntul drăgălaşă se poate înlocui cu prostească, enervantă, oribilă, plicticoasă). Şi aşa.

În felul ăsta, consider jumătate din problemă rezolvată. Da, i-am trimis la colţ pe toţi ăia care nu ştiu de fapt să facă muzică, le-am atîrnat un epitet de loază şi le-am mai dat şi un 4 cu care i-am lăsat repetenţi (personal, cu o sticlă de ceva, sînt dispus să-i trec clasa - oameni sîntem -, numai că tare mi-e că pe ei îi doare-n cot de şcoală şi cum se face iunie se pun iarăşi pe mare şi soare, fericire şi iubire, fetiţe şi fustiţe pînă ajungem să fredonăm cu toţii). În fond şi la urma urmei, toţi sînt copii cuminţi şi de familie bună.

Ce ne facem însă cu pramatiile punkiste care în momentul apariţiei lor (1977) i-au făcut pe toţi părinţii, profesorii şi criticii din lume să se ia cu mîinile de cap şi să ceară-n cor nota 3 la purtare? Cum au ajuns ei, totuşi, să treacă clasa, başca să influenţeze toată muzica britanică sau americană care le-a urmat? De ce nu s-au demodat şi ei ca heavy-metal-ul? Şi, mai ales, cum se face că în momentul ăsta o groază de publicaţii serioase vorbesc despre Sex Pistols cu un respect aproape egal cu cel acordat lui Eminescu în manualele noastre? Cum naiba poate deveni muzica lor anarhică o instituţie respectabilă?

În primul rînd, se întîmplă de multe ori în viaţă ca tocmai repetenţii mucoşi care nu vor să înveţe, care umplu tabla de măscări şi pun piuneze pe scaunul profesorului, cei care habar n-au să ţină un solo de chitară gen Led Zeppelin sau modulaţii à la Deep Purple să se dovedească ulterior mai importanţi decît nişte tocilari ca Yes sau Soft Machine. În al doilea rînd, muzica lor era de o sinceritate absolută şi devastatoare, iar, în plus, avea o explozie de energie care dipăruse cam de multişor de prin rock-ul acelor ani (sofisticat, complicat, doct). 3. Au spulberat şi ultima rămăşiţă de maturitate cu o furie de care numai nişte adolescenţi teribili sînt în stare. Iar 4: toţi acei adolescenţi furioşi care dărîmau orice proclamînd anarhia s-au făcut între timp mari (40-50 de ani), stau în fotolii şi se gîndesc cît de cool erau vremurile de altădată cînd o luau la băşcălie pe regină şi se luau la bătaie la concerte. Răspuns final: Sex Pistols au avut tot: furie, teribilism, carismă, exaltare. O definiţie a adolescenţei în muzică. Şi cred că e de ajuns ca să trec mai departe.

Nu găsesc bucurie mai mare în muzică decît să ascult din cînd în cînd seara "The Piper at the Gates of Dawn" a lui Pink Floyd. Este primul lor album, din 1967, şi singurul oficial pe care cîntă Syd Barrett. De fapt, nici nu e prea mult Pink Floyd cît Barrett şi asta se vede clar pe albumele următoare cînd, plecat la o vacanţă de curăţire prin sanatorii, Barrett a fost înlocuit de Gilmour, Waters a preluat şefia şi s-a ajuns la Pink Floyd-ul pe care cred că îl ştim cu toţii. E adevărat că era curentul vremii (şi Beatles ajunseseră la aceleaşi experimente) să cauţi tot felul de sunete bizare - trompete, talăngi, farfurii - pe care să le legi într-un fel sau altul astfel încît să sune ca un cor de oameni căzuţi în mintea copiilor. Nu ştiu cum, însă în toate experimentele acelea se simţea cumva căutarea, şi că Beatles, bunăoară, erau cît se poate de conştienţi de faptul că sînt cine sînt, au făcut muzica pe care au făcut-o, iar acum, voila, au devenit ciudaţi şi exploratori.

Am convingerea, însă, că Barrett era căzut în cap de-adevăratelea. Explicaţia poate să vină şi de la LSD-ul care i-a adus internarea, însă, dacă toată acea feerie de basm cu unicorni, sperietori de ciori şi călătorii interstelare, cu copii care visează biciclete şi doctori vine de aici, atunci mai bine fug şi rămîn în beciul blocului pentru tot restul vieţii.
Bucuria este prea mare şi în stare pură. Găseşti în ea visele oricărui copil care închide ochii fără să doarmă. Îţi vine să sari într-un picior, să cauţi bălţi de ploaie şi să sari şi cu celălalt, să dai din mîini şi să faci stropi. Pe de altă parte, în toată povestea asta există un rafinament indiscutabil al imaturităţii. Rock-ul rămîne acelaşi, dar colorat cu poveşti şi cu sunetele de-acolo se transformă, nu într-un refuz al maturităţii, nu într-un alt experiment psihedelic, ci doar în portiţa prin care poţi intra altundeva, începuturile dimineţii. Ne putem lua de mînă şi merge acolo. Mai devreme sau mai tîrziu, cu sau fără albumul ăsta, tot aici vom ajunge.

Mai multe